La Bellu, dar nu la cimitir
Posted on October 12, 2016
E al 2-lea an în care mergem, cam cu aceeași gașcă de călători/băutori la degustare în zona Pietroasele acolo unde viile sunt cam peste tot și vinu-i bun și variat (are grijă bursucelul Cătălin să ne organizeze), și stăm la La Butoaie. N-o să scriu acum cît și cum am băut anul ăsta, cît Dixit am jucat, cu ce ne-am îndopat, cîte feluri de vin am încercat și care anume mi-a plăcut mai mult. Vă punem cîteva poze așa ca să vă tentez doar. Tot ce-o să zic e că sigur o să mergem și anul viitor.
La Butoaie
La crama Rotenberg
La crama Basilescu
De prin Pietroasele
Ce e important, în afara distracției, este că am reușit, în sfîrșit, să ajungem la Conacul Bellu de la Urlați. Știam de ceva vreme de el și ne-am tot propus să-l vedem și-acum mă mir cum de l-am ratat atîția ani. Căci conacul este o raritate – a rezistat ca muzeu și cu obiectele din interior intacte chiar și în perioada comunistă. A fost chiar și atunci tot muzeu, doar că cine știa de el?
La mai puțin de 90km de București, în Urlați, pe str.Orzoaia de Sus, la nr.2, e o mică minune, o casă care mi s-a părut că bate orice casă din București – casa baronului Constantin Bellu (da, tot cel care a donat terenul pentru cimitirul care-i poartă numele), iubitor de artă, colecționar și fotograf. Donată de familia Bellu Academiei Române în 1926, a trecut în patrimoniul muzeal în ’53, din ’54 a făcut parte din complexului Muzeal Prahova iar din ‘90 a fost, pînă de curînd în componența Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova, recîștigat acum se pare, de Academie.
Ei da, o casă plină de tablouri, obiecte decorative, mobilă și cărți, timbre și monede de colecție, cu foișorul și parcul său, a rămas intactă ca muzeu, pînă acum și, prin nu știu ce minune, n-a fost acaparată de nici un nomenclaturist mai vechi ori mai nou.
Din păcate, nu poți face fotografii la interior dar puteți să mă credeți pe cuvînt – este o combinație perfectă între stilul tradițional brâncovenesc cu diferite obiecte japoneze, orientale, franțuzești, austriece, cu tablouri de valoare precum “Bătrân cerșetor” de Theodor Aman sau “Portret de bărbat” de Pavel Dincovici. Țesături, ceramică, unelte, statuete, icoane, vase, candelabre, casete, scaune pliabile cu spătar de pânză, măsuțe de toaletă, de ceai sau turcești încrustate cu sidef, scrinul cu sertare sau patul cu baldachin, coloanele, ușile și ferestrele sculptate se îmbină într-o armonie minunată. Iar sufrageria are o proporție care te îndeamnă să rămîi acolo măcar la o cafea, dacă tot nu poți rămîne acolo toată viața.
Conacul are și o cramă boierească cu piese cioplite din secolele II-III, utilaje și vase de producere și depozitare a vinului.
Curtea e încîntătoare iar foișorul de la intrarea în parc e dedicat fotografului Bellu – regăsim acolo aparate foto care erau cele mai bune din acea perioadă. Bellu a fost un pioner al acestei arte în România considerat continuator al lui Carol Popp de Szathmari (ale cărui litografii se află la conac), primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. A primit titlul de artist fotograf, renunoscut internațional, și a reprezentat țara la Expoziția Universală de la Paris din 1900 unde a fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de ofițer.
Fotografiile lui sunt făcute în aer liber, subiectele fiind, cu predilecție țărăni în costum național. Fotografiile cu ţărani români, au fost reproduse în albumul „La Roumanie en images“ care a apărut la Paris, în 1919. După fotografiile lui, s-au tipărit chiar cărţi poştale. Sunt absolut minunate și mi-am luat și eu o mică selecție de acolo din care am refotografiat cîteva să le pun aici.
Asta-i preferata mea care mi se pare că are o lumină și-o compoziție absolut excepționale.
Găsiți aici o mulțime de fotografii făcute de baronul Bellu pe acest site.
Eu am de gînd să mai merg la conac pentru că aș vrea să stau mai mult și mai pe îndelete și să mă plim și prin parc, așa că dacă vă tentează, dați-mi un semn și pornim imediat!
» Filed Under Am vazut, De prin Romania, Insemnari din calatorii | Leave a Comment
Noto – lumină și baroc sicilian roz-auriu
Posted on July 31, 2016
Fructul oprit e mult mai gustos – se confirmă acum în perioada asta în care sunt practic reținută la domiciliu, limitată la plimbările zilnice cu Domnu Fix prin parcul Tineretului și magazinele din preajma casei. Puturosul din mine m-a făcut de multe ori să renunț la ieșiri doar din pură și crasă lene. Acum, mă ard tălpile și parcă aș pleca în toată lumea deodată, aș dansa, aș țopăi, aș alerga, mă rog, tot ceea ce nu pot încă. Caut pe Internet tot felul de locații și cazări, mă uit cu jind la toate ofertele de plecare și mă consolez cu ideea că nu mai e mult pînă să pot pleca.
Una dintre modalitățile de evadare e călătoria în timp. Mi-e din ce în ce mai ușor să mă arunc înapoi într-un moment din oricare dintre călătoriile mele. Sunt acum în Galway, pe marginea coastei ce se prăbușește vertical în ocean și în clipa următoare văd Barcelona de pe Monjuic. Sunt pe Rocca din Cefalu cu ochii la marea în culori încredibile și privesc alături de Sfinxul roșu din Capri al lui Axel Munte. Piramida din Uxmal îmi umple mintea de uimire și ceața de dimineață îmi dezvăluie încă o dată misterul orașului Machu Picchu.
Azi vreau să mă plimb printe grupele de 4 moși, așezați ici colo pe strada principală din Noto, poate cea mai compactă și mai fermecătoare aglomerare de baroc sicilian.
Noto e un orășel pe care-l epuizezi într-o zi pentru că are o stradă principală însoțită de alte două străzi paralele și străduțele ce le leagă pe un spațiu de 550km2, prin care au trecut romani, arabi, normanzi, și, după cum spune povestea, chiar și Hercule după cea de-a șaptea sa muncă. Doar că e păcat să stai acolo doar o zi.
În 1503, regele Ferdinand III a dat orașului titlul de Civitas Ingeniosa (oraș ingenios). Orașul ingenios a fost însă distrus complet la cutremurul din 1693. Un grup de arhitecți minunați a gîndit apoi această mică capodoperă de baroc sicilian ale cărei clădiri, multe construite din piatră de tuf vulcanic, răsfrîng asupra întregul oraș un aer roz-auriu, absolut ireal.
Nu numai clădirile așezate pe axa soarelui sunt absolut fermecătoare, ci întreaga atmosferă a orășelului care pendulează între turistic și provincie. La asfințit, dacă intri pe poarta mare (Porta Reale), cu soarele poleind toată strada cu un lichid auriu ce învelește copii, biciclete, turiști și localnici, ai impresia că trăiești într-un loc care nu reușește să rămînă un simplu orășel de provincie. Zilnic se îmbracă în culori și își afișează măreția în pofida oricăror încercări de aducere la realitate și seara crește ca o poveste veche care nu se dă dusă oricîți moșuleți ar pîndi-o.
Poți face o cură de auriu și de detașare de cîteva zile în care ai ce vedea: Catedrala, Primăria, nenumăratele biserici, palate, micul parc de la intrare.
Stai la o terasă mică pe Corso Vottorio Emanuele unde mănînci la fel de bine ca-n toată Sicilia, bei un suc sau o cafea, ori o bere locală, urci în clopotnițele bisericilor, mergi în Palazzo Nicolaci, unde ai toate șansele să fi singur în tot palatul, mai ales dacă mergi la sfîrșitul după-amiezii și de unde te saluți cu clopotele de la San Carlo.
Dacă dimineața are o luminozitate ce face să strălucească roca cu stucaturi și volute a Catedralei sau a bisericii San Domenico, clopotnițele din bisericile San Carlo și Santa Chiara sunt plasate perfect ca să vezi întreaga localitate în minunata ei compoziție unitară și condensată.
O parte din iubirea mea a rămas la Noto așa cum a rămas în multe alte locuri de care mi-e dor și pe care le revăd oricînd doresc în mintea mea și, slavă domnului pentru tehnologie, în fotografii.
Nu mă omor după baroc și, așa cum am mai mărturisit deja, interioarele unora dintre bisericile baroce, chiar cele siciliene, mi se par mult prea încărcate pentru gustul meu, unele la nivelul kitsch-ului. Dar asta e după gustul meu. Barocul sicilian la exterior este însă o poezie luminoasă. O tură între Catania și Ragusa e ceea ce vă doresc și vouă. De fapt, Sicilia, în întregimea sa, e o ofertă irezistibilă de care îmi doresc să mai profit și altă dată. Și poate ne vedem acolo. Doar spuneți cînd și sunt gata.
» Filed Under Am vazut, De prin Europa, Insemnari din calatorii | Leave a Comment
Machu Picchu subiectiv – orașul dintre munți
Posted on June 27, 2016
Inti Vatana (într-o traducere liberă, ar însemna locul unde se prinde soarele, Inti fiind zeul soarelui) de la Machu Picchu a rămas intactă, ferită de avântul distrugător al spaniolilor – elanul „firesc” al tuturor cuceritorilor. Inti Vatana (sau Intiwatana), piatra rituală a incașilor, considerată ceas și calendar, era o blasfemie în ochii bisericii spaniole și trebuia distrusă oriunde ar fi fost găsită. Căci credințele și ritualurile altora nu sunt ale noastre, deci sunt dăunătoare, ba chiar diavolești. Dumnezeul lor nu-i dumnezeul nostru. Sacrificiile lor sunt blamabile, ale noastre sunt justificate. Și regulile cuceritorilor sunt bune și drepte pentru că sunt ale lor și ale dumnezeului lor adevărat. Credincioși și păgâni, noi și voi – mulți credincioși, mulți barbari, oameni și neoameni – tabere care se schimbă după direcția din care privești.
Piatra e protejată acum de mulțimea de turiști care își doresc să poată atinge o parte din magia ei, fie doar apropiindu-și palmele cît mai mult.
Inti Vatana de la Machu Picchu a fost ferită de distrugere căci orașului incaș, construit la ceva mai sus de 2400m, într-o șa între două vârfuri muntoase, Machu Picchu, (vechiul vârf – deși eu i-aș zice, mai degrabă, vârful bătrân) și Huayna Picchu (sau Wayna Picchu – vârful tânăr), n-a fost găsit de către spanioli. Poate și faptul că a fost părăsit la mai puțin de 100 de ani de la construirea sa pe la 1450, adică chiar în perioada cuceririi spaniole, l-a ferit de distrugere.
Dacă incașii au părăsit Machu Picchu ca să-l ferească de spanioli sau în urma unei epidemii de varicelă n-avem cum știi. Există doar speculații. Se consideră că orașul era, oricum, un soi de reședință de vară pentru curtea imperială care-și avea capitala la Cusco. Cum pentru mine istoria e doar o poveste, ce e important e că orașul există, unul palpabil și real peste orașul magic și ireal că-i folosește drept suport.
Machu Picchu e unul dintre acele subiecte care creează panică, pe care eu am mărturisit-o cinstit încă de când am început să scriu despre Peru, dând tîrcoale orașului incaș, apropiindu-mă cu fereală și smerenie, așa cum am făcut-o și în realitate, alegând traseul mai lung al Salkantay-ului.
Orașul incaș a fost o obsesie timp de 4 ani și, o dată atins, a rămas definitiv în locul acela din minte care se numește suflet, sau inimă, sau dragoste sau cum vreți voi, locul de unde nimic nu pleacă cu adevărat. Imaginea mea interioară a orașului este, ca pentru aproape toate locurile din lumea asta pe care le-am iubit, o compoziție de cel puțin 3 planuri – unul virtual, acela din timpul căutării și pregătirii, din imaginație și povești, unul fizic, palpabil de la fața locului și cel sedimentat, de după, care suprapune cel două planuri peste care adaugă creația proprie.
Machu Picchu trebuie văzut singur. Doar că nu se poate. Orașul nu e al tău, nu e al nimănui de fapt și orice pretenție de acaparare e cel puțin ridicolă. Trebuie să te mulțumești să trăiești orașul alături de alții. O șansă e să stai o zi întreagă acolo. Să ajungi la prima oră, când orașul e acoperit parțial de ceața care se ridică din văi și când sunt prea puțini oameni ca să conteze. E momentul în care profilul vârfului tânăr ce străjuiește orașul se ghicește doar iar pietrele par să răsară încet, încet, trezite din somnul veacurilor. Văzut dinspre vârful bătrân, orașul se dezvăluie mult mai mare decât apare în fotografii și oricât ai citi despre el, realitatea dă profunzimea reală a locului.
După un prim moment de farmec total, după ce, încet, încet, situl se umple de oameni cu culori proprii și mai ales cu sunete proprii, crește în mine partea pragmatică și mă rup parțial de oraș, deturnată de țipetele adolescenților aduși cu școala (cam cum eram noi duși la Doftana – că acum, habar n-am unde îi mai duc pe copii sau dacă-i mai duc undeva) și exclamațiile zgomotoase ale turiștilor pentru care admirația nu e adevărată decât dacă e enunțată cât mai sonor. Mă deturnează sâcâitor și ușoara mea iritare (amestecată, e drept, cu amuzament), la explicațiile superficiale, într-o engleză destul de aproximativă, ale ghidului care ne-a dus tot cam așa de superficial și pe munte.
Soluția pentru mine a fost să suport două ore de plimbare în grup, printre alte grupuri, așteptând cu răbdare să mă izolez mai târziu, pe cât posibil, cu propriile mele senzații. Am ales apoi să urcăm pe Huayana Picchu – pe capul magic al locului la înălțimea căruia stăteau preoții și virginele și unde Luna și-a găsit Templul (Templo de la Luna) alături de Gran Caverna (marea peșteră). Speram că de sus vom avea o altă perspectivă asupra sitului. Perspectivă asupra orașului n-am prea avut dar urcușul de vreo oră și jumătate a meritat. Pe mare parte a traseului treptele sunt pe măsura unor giganți. Părerile sunt împărțite cu privire la înălțimea incașilor dar, dacă ar fi să mă iau după treptele de pe Huayana Picchu, aș zice că nu erau tocmai pitici.
O mică ploaie care-a udat pietrele din vârf și vântul au întărit un pic magia locului unde se făceau și desfăceau vrăji pământești.
Orașul e împărțit în trei zone mari: zona rezidențială regală cu curtea aferentă, zona servitorilor și zona agricolă.
Diferența dintre zona nobilimii și cea a claselor inferioare se vede și după calitatea pietrelor din care s-au ridicat construcțiile, zona regală fiind construită din pietre foarte fin lustruite în tehnica ashlar. E greu să nu te simți impresionat de felul în care incașii au reușit să îmbine pietre atît de diferite ca dimensiuni și forme, fără nici un fel de mortar.
Totul e fascinant la Machu Picchu:
Terasele agricole pe panta largă și abruptă cu sistemul de irigații
Piața centrală
Mormântul regal
Templul principal
Templu Soarelui sau Torreon (observatorul astronomic)
Templul celor trei ferestre
Templul Itihiatana
Templul Condorului
Piatra funerară
Fantasticele ziduri și ferestre
După-amiaza are alt tip de farmec, limpezind atmosfera și redând pietrelor contururile fascinante cu potrivirea lor perfectă și netezimea ce atrage atingerea palmele, dând profunzime ferestrelor prin care se vede muntele și cerul, învăluind totul în căldura aurie a soarelui matur. Lumea se rărește și situl poate redeveni, fie și pentru o bătaie din gene, al tău. Acolo unde stai, a stat sigur un incaș care s-a bucurat de aceeași lumină și-a simțit poate aceeași uniune cu universul.
Un singur lucru regret. Că n-am urcat și pe Machu Picchu, pe vârful cel bătrân și-mi lipsește cel puțin un unghi de perspectivă. E un motiv suficient de bun să încerc să revin. Într-un alt octombrie, abordându-l mai direct și cu mai mult curaj și lăsând timp și capitalei incașe, Cusco după care încă suspin și căruia nu i-am văzut toate fețele. Rămâne atunci pe data viitoare.
“Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.
» Filed Under am citit, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment