Machu Picchu subiectiv – Cusco turistic sau autentic (III)
Posted on February 23, 2015
Iubesc fiecare loc în care am fost și am multe amintiri în diverse culori și senzații de peste tot. Cu unele dintre ele am o legătură atît de puternică încît e suficient să văd o fotografie sau să-mi vină în minte un detaliu ca să mă simt acolo într-un mod aproape concret. Au trecut 20 de ani și nu îmi e de loc greu să mă simt prezentă în fața coloanelor Templului lui Poseidon de la Sounio, între o mare incredibil de albastră și un cer incredibil de intens.
Cusco face parte din aceeași categorie – ori de cîte ori mă gîndesc la orașul incaș am senzația că dacă aș întinde mîna aș putea mîngîia piatra netedă a zidurilor sale. Am întîi un mic moment de panică că inima iar va alega nebunește și că treapta următoare va fi la fel de greu de urcat ca Piatra Craiului. Apoi îmi amintesc că asta trece și ce rămîne e lumina, aerul, tihna și misterul. Habar n-am dacă orașul are același impact asupra tuturor, poate că fiecare rezonează diferit, poate că am avut noroc ca orașul să nu fie prea aglomerat în octombrie – căci turismul poate lejer omorî orice mister.
Dar înainte de a mă pierde în visare, ar fi bine să apuc să vă mai zic ce ar mai fi de văzut în zonă.
În afară de Machu Picchu evident (despre care încă n-am scris nici acum), întreaga zonă e plină de situri și e ușor să faci mici excursii de o zi.
Valea Sacră e de văzut în întregime și tihnit – noi nu am văzut, în afară de Machu Picchu și Cusco, decît Aguas Calientes, ultima localitate înainte de Machu Picchu, un orășel construit pentru muncitorii căii ferate care pare și acum un loc improvizat, un amestec de căsuțe transformate în hoteluri de diverse tipuri și calități, restaurante, magazine cu suveniruri ce par să păzească parcă trenurile. Un orășel care are însă farmecul său.
Merită văzute și:
- Ruinele de la Ollantaytambo (și Pinkullyuna)
Trebuie să recunoașteți că peretele celor șase monoliți îți cam taie răsuflarea.
Sursă foto: Ollantaytambo Monolithen” by Wolfgangbeyer
- Satul Pisac cu terasele sale agricole (tipice pentru cultura inca), ruinele și piața de produse tradiționale.
- Satul Maras cu ruinele Morey cu terasele sale cu un sistem de irigații uimitor.
Sursă foto
și încă multe altele (Chinchero, Urubamba, Calca, Q’inqu….) Puteți vedea aici o schemă a zonei cu toate localitățile și cu detalii.
Tot în apropiere de Cusco găsiți ruinele de la Puca Pucara și Tambomachay.
Pentru pasionații de muzee, în Cusco există Casa Conca (un muzeu nou dedicat istoriei orașului Machu Picchu), un Muzeu de istorie regională, de artă pre-columbiană, de artă populară, de artă contemporană, de ciocolată, de istorie a plantei coca, Muzeul Inca, de textile tradiționale, și zău că nu sunt toate.
Și ca și cum n-ar fi destule minuni în Cusco, cazarea poate fi una care să satisfacă pe cei mai mofturoși iar mîncarea e una dintre cele mai bune pe care le-am mîncat. Nu, nu vă zic acum și despre astea că merită povestite aparte și între timp, m-a luat și dorul și foamea așa că, ne auzim în episodul următor.
» Filed Under am citit, Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment
Fă urăto, bă prostule!
Posted on February 14, 2015
O fi o modă și nu știu eu că, de, de la o vîrstă, nu mai ții pasul așa ușor. Îmi scobesc amintirile și încerc să realizez dacă e o chestie de teribilism legat de vîrstă, sex…. chestii din astea. Dar la o privire mai atentă a pieței, constat că nu. Fenomenul se petrece la diverse vîrste și, ca și-n dragoste, nici în acest caz, sexul nu contează.
Se poartă plesnitul peste ochi și adevărul brutal pentru că adevărul ne eliberează, nu? Facem un bine omenirii cînd îi spunem unui gras că e penibil cînd dansează. Un bine celor care se simt traumatizați de imagini care lezează adîncul și profundul lor simț estetic dar mai ales îi facem un bine grasului (grasei, celui sărit de 45, celui căruia îi lipsește simțul ridicolului, simțul ritmului, vocea, piciorul mic și gîtul grațios).
Ce atîta politețe domnule?! Ce atîta ipocrizie?! Trebuie să avem curajul opiniilor noastre și să smulgem din rădăcini (sau din ce-o fi în funcție de context) concepții, tabuuri și falsuri. Să spunem lucrurilor pe nume: Bă grasule, ești penibil! Mă proasto, ești proastă rău! Să spunem idioților în față că sunt idioți, să-i facem pe proști să se prindă că sunt proști, să explicăm crăcănaților că nu se pot îmbrăca precum Hugh Jackman, să-i spunem parașutei ăleia blonde și fițoase că e o curvă pretențioasă, să-i spunem de la obraz pămpălăului de lîngă parașuta blondă că e penibil și jalnic.
Dar mai ales, să spunem toate lucrurile astea așa, cu cuvinte adecvate, fără eufemisme și politețuri inutile. Așa și numai așa o să aibă o străfulgerare și o revelație (deodată sau pe rînd, nu contează) și o să înceteze să mai fie grași, proști, curve și pretențioși. O să vadă calea adevărată și o să devină și ei oameni normali, așa ca noi.
A, stai, nu? Nu se întîmplă chestia asta? Păi, nici nu contează prea mult. Noi ne-am făcut datoria și am încercat să le smulgem vălul de pe ochi dar, vai, dacă sunt proști, grași și lipsiți de umor, nu prea au cum să priceapă. Păi, chiar nu contează, le-am spus noi ce au de făcut, să se ducă naibii și să-și revizuiască atitudinea! Că doar n-o să ne deranjeze atîta cu ridicolul lor!
Așa-i că suntem curajoși, speciali și deștepți? Toată lumea a văzut asta, toată lumea ne-a aprobat și ne-a pupat pe peste tot. Mă rog, mai puțin grașii, dansatorii trecuți de 45, urîții și proastele. Dar ei nu contează.
Și dacă tot ne-am pornit, hai să spunem și celor de pe lîngă noi că sunt ușor penibili cînd vor să facă o glumă pentru că nu se pricep deloc, dar deloc, la spus glume, că părerile lor sunt de căcat pentru că se complac într-un idealism desuet, că ar fi bine să-și schimbe frizura aia idioată de hipsteri eco…..
Mai am. Mai vreți?
P.S. Clocesc de ceva vreme articolul ăsta și cred că am avut nevoie de un mic declanșator. N-o să spun care a fost declanșatorul dar e cineva care va ști 🙂
» Filed Under Altele | 2 Comments
Machu Picchu subiectiv – Cusco turistic sau autentic (II)
Posted on February 11, 2015
A trecut ceva vreme de la primul episod despre Cusco ceea ce nu înseamnă că orașul a dispărut din memoria sau visele mele. De fapt, în ultima vreme, chiar dacă am scris puțin despre călătorii, am tînjit și visat mult. Mă simt ruptă între pasiuni mai mici sau mai mari și necesitatea de a-mi cîștiga existența căci n-am căpătat încă nici o rentă care să mă ajute să fac doar ce-mi place. Ei, să nu credeți acum că mă vait, e doar o nostalgie și dorința aia banală și prostească de a avea mai mult timp.
Cel mai mult și mai mult mi-e dor de America latină. Îmi sar gîndurile de la Cusco la Merida, de la Iguazu la Edzna, de la Arequipa la Buenos Aires. Dar azi o să mă concentrez pe Cusco, unul dintre orașele care au rămas în mine și unde m-aș duce din nou, oricînd.
Cred că orașul m-a cucerit în primul rînd printr-o luminozitate aparte care face culorile mai tari și mai limpezi (care se datorează probabil înălțimii sale) și prin mixtura de străzi înguste, clădiri coloniale și arhitectura pre-columbiană. Orașul are un aer autentic și fantastic în același timp, cel puțin pentru ochiul unui european ca mine.
Pozele mele ratate (nu mai revin asupra poveștii că iar mă enervez inutil) spun prea puțin despre această lumină și acestă fantezie.
Zidurile incașele de la baza orașului sunt ca o promisiune pentru toți iubitorii de SF. Aceleași ziduri le regăsești în Machu Picchu doar că în oraș ele se îmbină cu zidurile albe ridicate deasupra de către spanioli, cu porțile albastre, balcoanele de lemn și cu petele de culoare ale magazinelor. Nimic nu pare să strice aerul de poveste din altă lume.
Am visat multă vreme să văd Machu Picchu, acum visez să mai ajung o dată în Peru și să stau o săptămînă la Cusco, să colind străduțele în pantă, să intru în magazinele de artă, să stau cîteva ore în Catedrală și în Biserica de la Compañía de Jesus, dar mai ales să merg la ruinele incașe.
La Sacsayhuaman poți ușor să-ți imaginezi că ești pe o altă planetă, de unde te aștepți să răsară ceva omuleți cu capul mare și ochi imenși. Complexul este ridicat pe un deal de pe care poți vedea întreg orașul și mare parte a pietrelor sale au folosit la construcția clădirilor din oraș, în special de către spanioli. Din fericire, unele dintre pietre erau atît de mari încît nu au putut fi refolosite și au rămas să ne uimească pe noi.
Eu am văzut situl după Machu Picchu și eram cumva pregătită dar, chiar și așa construcțiile sunt fantastice iar priveliștea către oraș minunată.
Poza asta e ca să aveți o perspectivă corectă asupra mărimii zidurilor extratereste cu pricina:
Combinația între civilizația inca și colonială e foarte vizibilă la Qorikancha (Templul Soarelui) deasupra căreia spaniolii au construit Templul San Domingo. Chiar dacă mi-a plăcut arhitectura exterioară a bisericii coloniale, personal am avut impresia că spaniolii ar fi putut-o ridica în altă parte lăsînd templul incaș la locul lui, fie el și în ruine. Dar asta-i doar impresia mea. Oricum ar fi, merită sigur o vizită.
Mai sunt multe lucruri de văzut în și pe lîngă Cusco dar despre astea, despre mîncare și despre cazare vă zic data viitoare. Și zău că ajung eu și la Machu Picchu cîndva!
Episodul III aici.
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume | Leave a Comment