Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul II) – Pasagerii iadului
Posted on July 8, 2013
Dacă mitul cu aveam casă şi serviciu, despre care am vorbit în episodul I, este unul vehiculat şi repetat ca un proverb deja încetăţenit, există subiecte legate de perioada comunistă care par să fi dispărut complet din memoria multora dintre români.
Poate una dintre diversele cause ale individualismului nostru feroce de acum este lupta zilnică cu mijloacele de transport care devenea o luptă pentru supravieţuire. O mare masă de oameni se înghesuia într-o staţie, în aşteptarea autobuzului sau troleibuzului în drum spre serviciu. Întârzierea la birou sau fabrică nu era o opţiune – existau sisteme de pontaj sau condici, arme redutabile de umilire şi pedepsire a angajaţilor care refuzau să devină oamenii noi, demni, corecţi, punctuali, muncitori şi modeşti care construiesc socialismul cu un zâmbet fericit pe buze şi un cântec patriotic în inimă.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Autobuzul cu pricina sosea în sfârşit, doar că sosea gata plin, cu uşile deschise, aplecat pe partea uşilor de greutatea oamenilor atârnaţi pe scări. La oprire, îmbulzeală, ţipete, apelative, extragerea în sistemul smuls a celor care coborau, groaza celor ce coborau doar să facă loc altora că nu vor mai reuşi să se urce din nou, şi “Hai mai urcaţi un pic acolo, că se mai poate”! “Mai înghesuiţi-vă un pic!” versus “Nu mai împingeţi, nu vedeţi că n-am unde să mă duc”. Punctele de vedere se schimbau o dată cu poziţia din autobus.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Foto Andrei Pandele
Ar fi fost comic dacă n-ar fi fost teama aceea din suflet că rămâi pe jos, că mai aştepţi un sfert de oră, că iar trebuie să te poziţionezi bine, să calculezi viteza maşinii ca să ştii unde să te opreşti mai aproape de uşă, că iar stai cu un picior pe scară şi unul în aer. Ajungeai cu hainele trase, transpirat, gata obosit şi cu nervii întinşi la maxim. Asta vara. Iarna, cei care mergeau pe scară preferau riscul de a îngheţa sau de a le aluneca mâna de pe bara îngheţată şi a ajunge pe sub roţi, alternativei unei discuţii cu şefu’. Deşi mulţi spun că suntem o naţie de laşi, se pare că existau mulţi oameni care preferau un accident umilinţei.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Ei, dar a apărut şi varianta maşina mică. Exista o vorbă prin anii ‘70: “Mănâncă iaurt să-şi ia maşină”. Adică strangi bani la CEC, că la ciorap n-aveai voie, mănânci prost, trăieşti prost dar ai maşină. Doar că, nu-ţi prea puteai permite să mergi zilnic cu maşina – maşina o ţineai pentru concediul la mare sau prin ţară. Strângeai bani de benzină. Asta până prin 85 când nu mai era nici benzină şi aveai raţie. Ca să faci un drum mai lung, străngeai bonurile de raţie şi luai bidoane de rezervă. Cine se pricepea şi avea de unde lua meterialele necesare, mai construia un rezervor suplimentar la maşină. Apoi a venit perioada “cu soţ, fără soţ” care a dat naştere unui lung şir de bancuri reuşite. O duminică cu soţ, alta fără soţ. Era vorba despre numerele maşinilor desigur. Oamenii s-au împrietenit mai abitir grupându-se pe familii cu soţ şi fără soţ. Azi mergem cu maşina noastră, săptămâna viitoare cu a voastră. Câte 4-5 adulţi sau 3-4 adulţi cu copiii din dotare şi bagajele aferente. Alţi nervi întinşi la maxim.
Dar asta s-a uitat. Şi s-a iertat.
Eu n-am uitat şi sper că nu sunt singura. Data viitoare o să ne amintim despre cât eram de “liberi”.
» Filed Under Altele, De prin Romania
Comments
One Response to “Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul II) – Pasagerii iadului”
Leave a Reply
Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul II) – Pasagerii iadului http://t.co/DYSYRyrkks via @funtur