Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul III)- Libertatea noastră cea de toate zilele
Posted on January 13, 2014
Și dă-ne-o nouă astăzi, ar fi fost o rugă bună pe vremea lui Ceaușescu căci libertatea ne lipsea chiar mai abitir decît pîinea. Dacă în episodul II era vorba despre cum ne înghesuiam prin diverse mijloace de transport, azi e vorba despre cel mai dureros lucru: libertatea.
Mi s-a mai replicat de multe ori de la persoane de peste 40 de ani: “Cum domnule, nu puteam vorbi?!! Păi numai cîte bancuri ziceam…” Da, sigur, bancuri, mai directe sau mai subtile, dar bancuri! NU vorbe, NU discursuri, NU opinii. Și cui spuneam bancurile alea? Colegilor în care aveam încredere, părinților, prietenilor. În cadru restrîns și cu voce joasă să nu ne audă careva. Capacitatea umană de a uita continuă să mă uimească, în ciuda faptului că înțeleg mecanismul de apărare din spatele ei. Uitarea ne ajută să nu înnebunim. Și istoria o refilmează fiecare cu propria sa viziune. Și totuși cum să nu îți amintești frica? Nu mă refer la cei care au sub 40 de ani deși și aceștia și-ar putea aminti atmosfera din casă și vorbele șoptite, grija părinților să nu spună copilul cine știe ce la școală, lipsurile și pesimismul.
Sigur că am spus bancuri și am și rîs în perioada comunistă – nu eram în lagăr de exterminare. Făceam petreceri și mergeam la bere, mergeam la teatru, citeam și ne uitam la filme pe casete video. Aveam o viață spirituală mai bogată, vorbeam cu prietenii mai mult. Dar asta nu din meritul comunismului ci în pofida lui. Catastrofele scot din adîncul animalului numit om cele mai rele dar și cele mai bune părți.
Ceea ce a făcut însă ca acest popor să sufere acum acut de un sindrom post traumatic a fost propaganda continuă, culpabilizarea permanentă, amenințarea voalată sau directă a ceea ce ți se poate întîmpla dacă nu ești un copil ascultător și model.
Sursa foto: Jordan L’Hôte
Furia care ți se ridica în gît ori de cite ori un analfabet cu 4 clase primare mătura cu tine pe jos doar pentru că era într-o poziție de forță, oricare ar fi fost ea, era de cele mai multe ori înăbușită din diverse motive.
1. Neputință
Ce să-i faci chelnărului de la mare care te trata ca pe un cerșetor milog?! Mai făceai scandal, te mai luai de el. Și?! De-aia nu mai putea el! Îți întorcea spatele și pleca. Chemai șeful? Ăla te trata și mai rău și cu mai mult dispreț. De ce? Întîi, pentru că putea și în al doilea rînd pentru că, inconștient, se răzbuna la rîndul lui pe mizeria în care trăia și el. Așa măcar avea senzația că stă un pic mai bine decît ceilalți.
2. Frică
Sigur că la mulți era lașitate căci nu toată omenirea e plină de eroi. Problema era că pe vreme aia nici nu se putea pune problema de eroi. Nu mai era lașitate, era frică de-a dreptul. Frică că te mută cu serviciul la capătul pămîntului, frică că te hărțuiește zilnic și pe tine și familia ta – asta pentru acte minore de curaj. Pentru curajul de a critica sistemul sau a spune ceva rău de partid, stat și conducător, lucrurile erau mult mai serioase. Puteai dispărea brusc, pur și simplu. Puteai intra la închisoare și familia ta trăgea și ea ponoase grele.
Ce să-i faci milițianului care te oprea să te amendeze pentru că ai trecut pe roșu deși tu știai prea bine că minte?! În afară de a-i da o mită ca să scapi? Să faci scandal? Cui? Riscurile erau să ți se întîmple lucruri mult mai rele decît o amendă.
3. Descurajare
Am fost și am rămas un popor în depresie. Cum am putea fi altfel după atîția ani în care ni s-a dovedit că lucrurile se desfășoară în afara noastră, în pofida, chiar împotriva noastră. Că orice rezistență e inutilă pentru că nici măcar moartea nu folosea la nimic. Cred că asta e mai rău decît moartea.
Fix în 1984, mi-a dat cineva să citesc “1984” a lui George Orwell. N-am putut s-o citesc – după primele 50 de pagini, am făcut ceea ce rar am făcut în viață – am citit sfîrșitul cărții ca să știu dacă am vreo șansă s-o pot citi. Pentru cei mai tineri care n-au citit cartea, îi sfătuiesc s-o facă chiar dacă nu vor simți și nu vor înțelege nici un sfert din ce am simțit noi atunci. Atunci am închis cartea definitiv (nici pînă acum n-am citit-o pur și simplu pentru că nu sunt în stare) pentru că aveam senzația că dacă o s-o duc pînă la capăt, pînă la capăt îmi voi duce și viața. Nici filmul nu l-am putut vedea. Și asta pentru că aveam un sentiment atît de puternic de deznădejde și inutilitate încît, după cum am mai zis și-n alte dăți, deși realizam că e total ilogic, în 1989, aveam senzația că voi muri înaintea lui Ceaușescu, că noi vom fi singurii care nu vom scăpa de comunism, că vom fi condamnați perpetuu la acest iad.
Scriu greu despre lucrurile astea pentru că pe măsură ce scriu, îmi reamintesc și mă afectează. Memoria mea afectivă e mai bună decît cea cognitivă și îmi e mai ușor decît altora să retrăiesc o parte din ceea ce am trăit atunci. O foarte mică parte, pentru că și mie mi-e uneori greu să înțeleg cum am rezistat, cum a fost posibil. Dar a fost, chiar dacă unora li se pare că exagerăm. Iar sentimentul de privare de libertate e unul dintre cele mai traumatizante pentru o ființă. Poți fi privat de libertate chiar dacă nu ești într-o celulă de închisoare. România era o celulă atunci! (Și despre asta mai am de scris).
Niciodată în viață nu cred că am fost atît de speriată ca în ziua în care, stînd pe un scaun de troleibuz lîngă geam, am coborît brusc privirea de la cer doar ca să am imediat revelația gestului meu: sentimentul că fac ceva nepermis. Nu aveam voie să visez și să fiu liberă. Cerul nu era pentru mine! Am plîns la mama în brațe pentru că mă ajunseseră chiar și pe mine care mă credeam liberă măcar în spirit. Mi-e foarte greu să spun în cuvinte ce am simțit atunci – spaimă, furie neputinciosă dar mai ales deznădejde.
Nimeni nu mai vrea să audă lucrurile astea acum. Vrem să scăpăm, să uităm, să sperăm din nou. E firesc doar că nu e nici bine, nici sănătos. Trebuie să ne amintim și să spunem și celor mai tineri. Am fost urmăriți, ascultați, turnați, amenințați, culpabilizați, mințiți, umiliți, spălați pe creier, ținuți în frig, în case mici și anonime, controlați și conduși de incapabili.
Cum am putea fi altfel decît pesimiști, debusolați, furioși, critici, lipsiți de educație și valori?
Nu e o scuză, e o realitate. Problema e că intrăm în cerc vicios pentru că suntem în continuare conduși de urmașii celor care ne-au adus aici. Care perpetuează o formă mascată de comunism. Care duc în continuare strategia spălării de creiere, a minciunii și propagandei.
Nostalgiile sunt false. Comunismul nu a fost niciodată și nicăieri benefic pentru nici un popor!
P.S. – Iată o mostră de banc care spune multe:
Soţul şi soţia stau la masa. Deodată, uşa e trîntită de perete şi patru securişti dau buzna. Se reped la soţ şi, spre disperarea soţiei, îl iau pe sus şi-l urcă într-o maşină neagră. Trec zile, trec săptămîni şi omul nu mai apare acasă. Disperată, soţia reuşeşte să obţină o audienţă.
– Vai, ne pare rău, dar soţul dvs. a murit de pneumonie.
– Nu se poate, spune plîngînd soţia, soţul meu nu era bolnav cînd l-aţi arestat, cum se poate să fi făcut pneumonie?
– Ei, doamnă, a încercat să fugă, a alergat, şi ştiţi cum este, el transpirat, glontele rece…
» Filed Under Altele
Comments
Leave a Reply