Memoria ca o gîscă, adică ca o lebădă
Posted on October 30, 2013
Memoria mea e o lebădă (ce să fac, aş fi zis gîscă dar n-am nici o poză cu vreo gîscă). Cu alte cuvinte, trece prin lume precum pasărea cu pricina prin apă – adică lin, fără efort şi fără să se ude prea tare – oricît încercări am făcut s-o bag cu capul la fund.
Să fim lămuriţi – e vorba de acea memorie de care ştie toată lumea şi pe care o apreciază toată omenirea ca pe un mare, valoros şi folositor dar la casa omului. Acea memorie a numelor, datelor, detaliilor concrete ale lumii palpabile şi alte chestiuni din aceastea absolut esenţiale în existenţa noastră. Acel dar care, de cele mai multe ori, duce la succes în viaţă. Nu intru acum în detalii legate de ce înţelegem fiecare prin succes în viaţă. Să zicem că vorbim de ceea ce înţelege majoritatea oamenilor, în aceste vremuri, prin succes (sau succesuri) în viaţă.
Ei bine, pe mine m-a înzestrat firea, natura sau dumnezeirea – las aici la alegerea voastră, căci nu vreau să jignesc credinţa sau lipsa de credinţă a cuiva – cu o momorie beteagă şi superficială ca o boare indescriptibilă şi trecătoare de primăvară.
Cu alte cuvinte, uit din sufragerie pînă la colţul străzii numele cuiva dacă nu l-am auzit sau citit de suficient de multe ori încît să se înregistreze undeva pe suprafaţa, sper eu relativ creaţă, a materiei mele cenuşii.
Scriu toată această pledoarie pentru a-mi cere iertare pentru eventualele scăpări de această natură de care aţi putea fi indignaţi.
Doamnelor şi domnilor, dragi prieteni, stimaţi cititori, îmi cer umil iertare dacă pocesc vreodată nume sau încurc date, dacă dau semne de ramoleală şi uit anumite detalii semnificative.
În apărarea mea, o să zic că am primit darul memoriei emoţionale – poate n-o să vă vină să credeţi, dar ţin minte dialoguri întregi şi mai ales sentimente după 2343 de mii de ani şi încă vreun sfert de ceas. Sunt un elefant cînd vine vorba de emoţii, adică de memorarea lor (he, he, nu m-aţi prins). Astă mă face subiectivă, o să ziceţi voi. Paradoxal, mai degrabă încurajează obiectivismul. Uneori percepţiile dau măsura esenţei. Şi-n plus, dacă-ţi aminteşti foarte bine cum te-ai simţit cînd ai minţit acasă legat de o notă de la şcoală, eşti mai înclinat să recunoşti semnele minciunii la un copil care repetă aceaşi piesă şi să înţelegi fenomenul.
Vă întrebaţi probabil unde vreau să ajung. Toată această poveste vine de la faptul că am constatat că nu reuşesc să-mi amintesc cu adevărat subiectul şi personajele unei opere (de orice fel, literare, cinematografice, teatrale etc.) decît dacă au fost memorabile (hi,hi). Un avantaj al acestei memorii selective, e că, în funcţie de vîrstă şi conjuctură, pot găsi lucruri noi într-o carte bună, cu fiecare nouă citire.
Aseară am văzut o piesă în regia lui Silviu Purcărete. Tot ce vă pot spune e că, din păcate, şi cu tot respectul pentru un regizor care a făcut multe lucruri minunate, este o piesă pe care o voi uita extrem de repede.
Piesa de aseară m-a făcut nostalgică ca pe moşii aceia care suspină după vremurile lor trecute. Suspin după un D’ale Carnavalului în regia lui Pintilie de acum vreo 40 de ani pe care o ţin minte fără probleme, după Puricele în ureche tot de acum vreo 40 de ani de la Bulandra, după Diavolul şi bunul Dumnezeu de la Teatrul mic din anii 80, după Fraţii Karamazov de acum 30 de ani de la Nottara şi încă multe altele, după acele piese la care intri în poveste total, care te fac să te tăvăleşti pe jos de rîs sau te ţin încordat încă multe ore de la ieşirea din sală.
Am văzut piese bune şi în ultimii ani – cele mai multe la Teatrul Act şi sunt cîteva de care-mi voi aminti. Poate credeţi că m-am blazat sau m-am ramolit. Zău, nu cred. Regina Mamă cu Olga Tudorache a avut acelaşi impact ca acele piese amintite mai sus şi l-am vazut doar acum vreo doi ani.
Sunt curioasă. Cîţi dintre voi pot aminti o piesă de teatru care i-a făcut să uite total de ei, de lumea din sală şi de scaunul pe care stau? Ziceţi-mi şi mie să nu ratez ceva.
» Filed Under Altele, Am aflat, am citit
Comments
Leave a Reply