Peru – autenticitatea din lumile magice

Posted on June 26, 2016

Pe strada prăfuită din Paracas trece o femeie simplă îmbrăcată țărănește, cu doi câini. Sau poate trec doi câini cu o femeie simplă. Îi privesc din microbuzul cam deșălat în care aștept plecarea spre dunele de nisip unde o să mă dau cu buggy-ul, un soi de mașinuță de teren numai bună pt. deșert. O distracție luată la pachet cu insulele Ballestas și o jumătate de zi în rezervație care m-a costat faimoasa sumă de 80 de dolari.

În timp ce privesc grupul ce trece pe lângă microbuz, nu pot să nu mă gândesc la contrastul între luxul hotelului de 5 stele în care stau și sărăcia profundă din jur. Paracas e un soi de Vama Veche în care au crescut pensiuni și câteva hoteluri luxoase în mijlocul deșertului, în mijlocul a nimic. Pe mica faleză de unde se pleacă cu bărcile spre insule, un șir de bufete (că nu prea au statul de restaurant) se aliniează în așteptarea turiștilor ce iau o pauză între două plimbări.

Tânărul care ne duce cu buggy pe dune are noroc: lucrează în turism și, mai mult, face ceva ce-i place. Este printre puținii care nu e foarte sărac. În zonă se trăiește numai din turism, căci agricultura e chinuită și nerentabilă.

Pe drumul spre dune ca și pe drumul spre rezervație, cresc, sau mai bine zis, descresc, se tocesc și se pierd în uitare și în praf resturi de clădiri de mult părăsite. E greu să nu simți tristețea abandonului. Pe de altă parte, te cîștigă naturalețea și bunăvoința autentică a peruanilor, încă puțin atinse de tăvălugul turismului. Le-am simțit peste tot, chiar și în Lima unde contrastele sunt poate cel mai vizibile.

E ceva în mersul femeii și în pasul liniștit al câinilor ce aduce a resemnare, dar nu resemnarea pasivă ce țipă a deziluzii și amărăciune, ci o acceptare tăcută și fermă a lucrurilor care sunt cum sunt. Țăranca peruană mi-a amintit de satele noastre din Bărăgan unde pășesc țărani cu același pas așezat al resemnării.

Eu stau la 5 stele – sigur, doar 2 nopți și la un preț mai mult decât rezonabil și nu sunt nici pe departe un om bogat – și simt un soi de vinovăție cu gândul la dușul pe care-l voi face în baia cu 6 halate și 10 prosoape.
La barul de lângă ocean, voi sta pe un fotoliu cu perne albe, cu muzică în surdină, cu un cocktail în față și o variantă de Suspiro de Limena.

Pe ponton stau grămadă pelicani, cormorani, pescăruși ce se încîlzesc la soarele auriu de sfârșit de zi. La masa mea vin niște hoțomane de păsări să atenteze timid la alunele mele și la porumbul meu prăjit.

Voi aștepta răsăritul roșu-portocaliu, simțind acea beție a singurătății nesingure, parte puternică din tot.

Dulciurile pe care le vând peruanii pe faleză n-au finețea ciocolățelelor numite tejas de la mănăstirea Santo Domingo din Arequipa dar au savoarea și căldura casei. Și, în mijlocul pustiului, lângă micul muzeu al rezervație, un vânzător de înghețată pare un miraj, sau cel puțin o imixtiune dintr-o lume paralelă.

Paracasul e sălbatic cu deșertul, marea, păsările și leii de mare, cu dunele roșietice și misteriosul său Candelabru, cu plajele colorate și coastele sale stâncoase cu Catedrala învinsă de timp – totul e de de o frumusețe tare, profundă și vie.