Fortul 13 sau istoria ignorată
Posted on October 29, 2014
Vorbind cu Renate și Cătălin (TravelBadgers) despre vizita la Fortul 13 de la închisoarea Jilava, am aflat că ei au vizitat închisoarea Sighet. Citind articolul Renatei, am realizat imensa diferență între închisoarea din Maramureș care a fost transformată în muzeu, muzeu care este extrem de bine întreținut și documentat și Fortul 13.
E destul de greu să faci un exercițiu de imaginație și să încerci să înțelegi prin ce-au trecut deținuții politici în vremea comuniștilor. E cu atît mai dificil dacă o închisoare nu mărturisește mai nimic, așa cum e cazul Fortului 13. Și nu mărturisește nimic, pentru că zidurile goale fără cuvintele și imaginile oamenilor, nu spun niciodată suficient.
Se numește Fortul 13 pentru că de fapt, face parte dintre cele 18 forturi ridicate la dorința lui Carol I, în perioada 1870 şi 1890, care reprezentau un sistem de apărare gîndit de către generalul belgian Henry Alexis Brialmont şi de către căpitanul de geniu Ioan Clucer. Inițial a folosit drept depozit de muniţii şi garnizoană militară. În 1907, aici au fost aduşi o parte dintre ţăranii arestaţi la răscoală și Jilava a fost amenajată ca închisoare militară ca apoi, de la 1 aprilie 1948, să fie trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Penitenciarelor. În perioada 1948-1964, Fortul 13 a fost un penitenciar de tranzit şi de triere a deţinuţilor politici.
Fosta închisoare are un statut de struțo-cămilă. Declarat în februarie 2012, de către Ministerul Culturii, monument istoric de grupa A, adică obiectiv de mare importanță naționala, se află acum, în urma semnării unui protocol de colaborare între Institutul Național al Patrimoniului și Administrația Națională a Penitenciarelor, în administrația acesteia din urmă. Și dacă în 2013, aceștia se lăudau că fosta închisoare va fi amenajată ca memorial pînă în luna august a acestui an și deschisă publicului, lucrurile nu stau chiar așa.
Deși a fost unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție în care și-au pierdut viața opozanți ai mișcării legionare apoi, după 1940 deținuți politici considerați dușmani ai regimului comunist, Fortul e abia “ținut în viață”. Oficial e deschis publicului, dar, de fapt, e doar oarecum deschis, în sensul că există un tînăr, angajat al penitenciarulu, care-și ia din timpul său în week-end pentru a organiza, din cînd în cînd, vizite la fosta închisoare și a povesti cîte ceva din ce a auzit și a citit.
Ca să poți vizita locul, accesezi o pagină de facebook, creată tot de tînărul cu pricina, unde urmărești cînd mai anunță o vizită, apoi îi trimiți un mesaj în care îți anunți participarea și-i trimiți o copie după cartea de identitate. De ce e atît de complicat? pentru că Fortul 13 nu are o intrare proprie. Pentru a putea ajunge acolo, trebuie să intri prin incinta penitenciarului Jilava. Da, în care ajung cam toți deținuții de drept comun, inclusiv cei faimoși pe care-i știm toți. Se intră doar cu aparatul foto, fără telefon și de preferință fără genți (e mai serios ca la aeroport) iar actele de identitate sunt oprite și se înapoiază doar la ieșire. Pe urmă treci prin curtea penitenciarului unde n-ai voie să faci poze, mergi pe lîngă zid și ghidul îți spune cum să reacționezi dacă te întîlnești cu un grup de deținuți.
Poate părea amuzant, dar nu e.
Dacă nu ar fi ghidul și dacă n-ai citi mărturii ale celor puțini supraviețuitori, ar fi aproape imposibil să-ți imaginezi bătăile cu furtunul, execuțiile din Valea Piersicilor, lipsa luminii, traiul a 50 de oameni într-o singură celulă sau chiar a 120 în unele mai mari, cumplita celula zero a condamnaților la moarte, teroarea celulei neagre, înfometarea, bolile, dormitul la șerpărie (adică pe jos sub priciuri pentru că nu existau suficiente pentru toți), umezeala, frigul cumplit și tratamentul sub-uman prin care au trecut medici, profesori, avocați, scriitori, generali de armată, foști miniștri, ingineri, istorici, arhitecți sau preoți.
Și n-ai putea să-ți dai seama pentru că sunt prea puține lucruri acolo care să spună astfel de povești. Cîteva căni ruginite, niște lanțuri și instrumente de tortură, căteva înscrisuri pe pereți sau uși, cîteva paturi metalice, două manechine nepotrivite într-una dintre celule, o placă A4 cu cîteva fotografii și cam atît. Poate mi-a scăpat cîte ceva dar sigur nimic esențial.
Pe ușa celulei în care a fost închis Generalul Antonescu
“Dacă vrei să trăiești, bagă paie sub haine”
Am intrat în celula neagră – celula de izolare în care acum se află un bec. Atunci nu exista nici o sursă de lumină. Celula era vopsită în negru și cu pămînt pe jos, pămînt acoperit de apă. Deținuții erau aduși legați la ochi, erau împinși în acest spațiu în întuneric total și umed pe care-l împărțeau cu șobolanii și insectele. Nici unul dintre cei puțini care au supraviețuit nu știe cît au stat înăuntru pentru că nu aveau nici un fel de reper. Teroarea era atît de mare încît unii dintre ei nu au avut niciodată puterea de a ajunge pînă în capătul celălalt al celulei.
Politica perversă a conducerii închisorii era menită să împingă deținuții la disperare, sinucidere, nebunie sau la moarte prin înfometare, bătaie și boli.
Mircea Niculae, închis la numai 17 ani în 1950 pentru că împărțise manifeste, ajuns după 8 luni de Jilava la 37kg, povestea că deținuții erau obligați să stea ore întregi în picioare, primeau un polonic de terci de 2 ori pe zi și 125 de pîine pe zi pentru 8 persoane. “Împărţeam între noi bucata asta de pâine şi ca să putem tăia ascuţisem mânerul lingurii de ciment. Când ne scotea la numărătoare afară intram şi ieşeam în ciomege. În cameră trebuia să stai în pielea goală, pentru că era extrem de cald şi aveam un singur geam, vopsit cu var, ca să nu se vadă afară.”
Mi-a fost greu să simt măcar pe departe dimensiunea dramelor dintre pereții închisorii – poate că nu sunt un om cu prea multă imaginație dar cred că puțini oameni au o imaginație atît de puternică încît să-și facă măcar o idee despre realitatea de atunci, în lipsa unor imagini, a unor cuvinte, a unor mijloace mai concrete.
Marea parte a fortului stă să cadă sau e revendicat de lumea vie.
“Douazeci de brute, așezate față în față, pe două rînduri, la intrarea în închisoare, țineau deasupra capului niște bate noduroase, formand un fel de bolta de portic gotic si asteptau cu fete vesele trecerea pe sub furcile caudine a unui convoi de aratari cu fete cadaverice si trupuri scheletice, care se apropiau de ei.” Pentru a-l “introduce” in atmosfera inchisorii, gardianul care-l insotea i-a oferit “lamuriri”: “Astia-s musterii celulei zero, ma, si, inainte de a fi izicutati, is priponiti in lanturi la zero pana le vine raspunsul la cererea de gratiere. O sa vezi tu acum ce papara le-a pregatit baietii nostri. Casca bine ochii, ca sa nu calci si tu pe urmele lor!” – scria generalul Ion Eremia.
Sunt multe mărturii de acest fel doar că ele nu se regăsesc tocmai în locul unde au fost trăite. Cred că oamenii care au suferit și murit acolo, merită mai mult, noi merităm să știm mai mult, e bine să știm și să ne amintim. Și asta nu se face doar cu ziduri.
» Filed Under Altele, Am aflat, Am vazut, De prin Romania
Comments
6 Responses to “Fortul 13 sau istoria ignorată”
Leave a Reply
habar nu aveam de povestile acestui Fort 13, sincer; asa ca multumesc pentru postare, chiar a fost o lectie de istorie de nota 10.
Asta spune multe despre lipsa de mediatizare a locului din păcate. Ce folos că a intrat în patrimoniu dacă nu e tratat ca atare!?
De mult il asteptam!
Să știi că mi-a fost destul de greu să-l scriu fără să cad în vreo extremă și emoțional a fost mai dificil decît în momentul vizitei chiar.
Un am auzit prea mult de acest fort dar articolul tau chiar m-a impresioant! O lectie foarte buna! Multumesc!
Mă bucur dacă a fost util. Ar fi bine dacă locul ar fi mai bine mediatizat și cunoscut.