Cu calul pe coclauri românești – I
Posted on September 3, 2014
Am fost pe coclauri, În Țara Loviștei, La Odăi, la cîinii care umblă cu covrigi în coadă, mai precis, un cîine anume, un copoi ardelenesc zis Igor, mare adăstător prin preajma mesei, mare iubitor de lene și pisicos nevoie mare, mai ales dacă se lasă și cu ceva tratație. Și, după cum se vede, are și covrig în coadă care nu știu zău cum a scăpat de poftele sale nemăsurate.
Coclaurile cu pricina sunt undeva în sus din Călinești la stînga Văii Oltului, spre Munții Lotrului, la pomenitele Odăi păstorite de Gigi și Mircea, care pe lîngă doi căței din dotare și ceva rațe leșești, mai posedă și vreo șapte frumuseți cabaline – adică 3 băieți și 4 fete. Pe Gigi și Mircea, cu dulcicile lor de fete călărețe, Anda și Măriuca și pe Bogdan, cel priceput la toate cele tehnice, i-au găsit fetele de la Viajoa și bine au făcut! La tura asta ne-a păstorit Gabi, Aventurierul Zîmbăreț.
Poză Gabi
Așa sunt lăsați unii cu harul făcutului, cu neliniștea aia bună de a nu sta să numere frunzele care-or să cadă în speranța de a avea ceva de tăiat unora ca Igor. Și așa au unii o dragoste adevărată și stabilă pentru libertate, pămînt, oameni și animale. Și, de ce nu, pentru ei înșiși. Au energia și mintea de a nu sta pe lavița sobei cît îi ziulica lungă or scurtă, ci de a crește ceva, de a învăța ceva și pe alții, de a vorbi cu oameni nu doar de dragul de a deschide gura. Așa sunt membrii familiei Onică din Brezoi care s-au gîndit să facă din pasiunea lor pentru cai, din dragostea lor pentru locurile curate unde stau, o treabă serioasă. Și uite-așa am ajuns noi să călărim pe coclauri.
Ah, drăguțe coclauri, coclauri după care ar suspina mulți turiști de prin alte locuri. Stăteam pe panta muntelui, pe iarbă, la stîna unde ne-a dus Mircea, la Maria, femeie zdravănă și plină de viață, și mă gîndeam la un amic irlandez care se mîndrea tare cu unul dintre parcurile lor naționale (despe care vă povestesc altă dată) și îmi imaginam ce ar simți el acolo. Să-i trimit poze, să nu-i trimit?! Dacă se demoralizează?!
Poză Camelia
Eu, cu mare jale în suflet, am ratat prima seară la foc și cea mai lungă zi cu căluții în care fetele au tot cățărat pante mai mici ori mai abrupte vreme de vreo 6 ore, numai bine cît să-și amintească pentru multă vreme aventura cu pricina. Am apucat însă așa cam o oră de urcat cu calul din locul în care am parcat bidiviul personal pe roți care însă n-avea vînă să ajungă chiar la Odăi. Am ajuns la destinație călare pe cel mai tînăr dintre cai dar și cel mai zdravăn, cu o crupă ce nu avea cum să nu-ți inspire încredere – Bongo -un cal cu multă personalitate care așteaptă la cotitură să răzbune toată căpăceala încasată de mic de la restul găștii pe principiul că pe ăla micu îl pune toată lumea la punct. Ei, lasă că mai crește el și Murgul, capul capilor, n-o să mai fie așa tinerel, și-atunci să vedem cum o să fie. Murgul e masculul alfa care dă tonul și merge în față să dea exemplu. Merge Murgul, merg și ceilalți, stă Murgul, stau și ceilalți. Cum să treci de el!? Păi, ce te lasă!? Stai că nici Fulger nu se lasă mai prejos că, de, băieții ca băieții!
Bongo cu călărețul său de bază, Florina – poză Gabi
Sîmbătă am călărit o frumoasă roșcățică cu care m-am împăcat cel puțin la fel de bine ca și cu Bongo. La început mai cu o mică luptă surdă de personalități – Pas Dochia, hai! – zic eu și trag de dîrlogi că suntem la vale abruptă și ducem caii pe jos pînă ajungem la suiș sau la plat. No, nu! – zice ea din ochi, ridicînd capul și opintindu-se pe toate patru picioarele. Apoi, mai cu mîngîiatul, mai cu pupatul pe bot, mai cu îngroșarea vocii și un Pas mai hotărît, ne-am adaptat. Pînă la urmă, cred că s-a prins că nu-s chiar o mămăligă dar și că tare-mi sunt dragi animalele așa că merit o șansă.
Și-am ajuns la stîna de care ziceam mai sus unde am mîncat niște chestii de povestit.
Doar că n-aș vrea să sărăcim de lungimea vorbei așa că despre stînă, bunătățile ei, cățeii și Internetul, alte bunătăți îndesate cu sîrg în burțile noastre, despre somnul la odăi, jocuri de societate, despre tentativa de cioplit în lemn și sesiunea de ciuperci dar și despre o casă ca un muzeu, o să povestesc în episodul următor, sper eu curînd, curînd.
» Filed Under Am mincat la, Am vazut, De prin Romania, Excursii, Fun Turism
Comments
One Response to “Cu calul pe coclauri românești – I”
Leave a Reply
[…] ceva de stînă și mîncare. Da, știu, a trecut ceva timp, dar zău că amintirile mele sunt […]