Machu Picchu subiectiv – la băi, la băi!
Posted on May 20, 2014
Mi-e dor de America de Sud. Des. Mai am încă o grămadă de lucruri de scris despre Mexic, Argentina și Peru dar tot amîn. Îmi pare că odată cu scrisul o să se termine și amintirile. Dau dovadă de un fel de zgîrcenie care mă face să mă simt bine cînd am un stoc de povești puse la dospit. Probabil că unii dintre voi înțeleg sentimentul. Mai mult, despre locurile extrem de mediatizate și comentate mi-e greu să scriu căci intervine teama de ridicol (dacă scriu platitudini ultra cunoscute și neinteresante?) și un soi de modestie pe care o simt în fața unor creații (naturale sau umane, de oricare ar fi ele) care mă încarcă cu un soi de euforie și-n același timp cu o smerenie firească.
Machu Pichu e poate unul dintre cele mai faimoase locuri de pe pămînt și l-am abordat cu multă precauție și teamă. Mă trag însă amintirile spre povești și nu vreau să las prea multe lucruri neterminate. Îmi iau iar inima-n dinți și continui poveștile despre drumul meu montan spre orașul incaș, drum pe care l-am lăsat undeva pe la Santa Teresa.
După cîteva zile de munte și de stat la cort, promisiunea unor băi termale suna destul de tentant din multe puncte de vedere. După ce ne-am instalat cu toții lucrurile în corturi pentru ultima noapte înainte de Machu Picchu, membrii grupului nostru pestriț și eterogen s-au urcat în pas alert în microbuzul care urma să ne ducă la Banos Termales de Cocalmayo (băile termale de la Cocalmayo). Afară – cam 19 grade, cam recișor pentru băi.
La prima impresie, o platformă cu niște vestiare cam rudimentare, un duș afară și un bufet cu ceva băuturi și cronțănele, cu scaune și mese de plastic așa cam ca la noi la mare, la stațiunile uitate de fițe. Mai jos, sprijinite de munte, trei bazine mărișoare cu o apă extrem de limpede în care se lăfăiau vreo două grupuri de turiști. Primul impuls a fost să mă întreb ce vom face acolo timp de 2 ore înainte să vină mașina să ne ia.
Nu mi-am mai pus nici o întrebare după ce am intrat în apă. Cum ne-am împrăștiat pe peste tot, curînd ne-am prins că fiecare bazin e diferit – apă călduță, mai călduță și caldă de-a dreptul. O vreme am trecut de colo colo în schimb de experiență pînă am stabilit care are temperatura cea mai convenabilă. Asta pentru că aveam de unde alege. Că altfel, toate erau potrivite pentru mușchii solicitați pe munte și pentru pielicica noastră tăvălită prin corturi. Ah, și mai ales tălpile!
Nu ne-am lăsat pînă n-am făcut clasicele poze cu apa caldă care-ți cade-n cap sau pe care o poți direcționa către capul celui de lîngă tine dacă știi cum să te așezi. Ai, lentilele mele!!!! Alături, la doi pași, dușuri naturale cu apă rece. I-am lăsat pe alții la șocul termic și ne-am stabilizat în bazinul din mijloc unde fiecare degețel în parte, fiecare bucățică, mai mare sau mai mică a corpurilor noastre a trăit o stare de beatitudine soră cu extazul.
Și parcă și grupul a părut mai unit în mulțumimirile sale individuale. Ca o dovadă a relativității timpului, am rămas suspendați acolo, imersați în apa perfect clară, verde-albăstruie, apărați de muntele mamă.
Știți însă cît de nestatornicim suntem – băieții am început să culeagă pietricle de pe fundul bazinului și să și le pună pe cap în echilibru, intrînd bineînțeles în competiție. Care ține mai multe una peste alta.
Pe lîngă noi mai erau ceva localnici și două grupuri cu preponderență nord americană. Unii dintre tinerii americani au avut tentative de teribilism, stăvilite scurt și precis de pază. Da, băile sunt păzite – n-ai voie să te duci la bazin cu băuturi alcolice (dacă vrei să bei, te duci sus la terasă) și n-ai voie să scoți pietricele din bazin. Adică exact ce încercau 2 tineri americani care: 1) s-au înființat cu berile – au fost imediat fluierați și li s-a indicat (un gest clar cu degetul, ca să nu existe confuzii de limbă) să-și ia tălpășița de lîngă apă; 2) au început să scoată pietre și să le pună pe marginea de piatră a bazinului – s-a soldat cu alte fluierături, venit paznic la fața locului, aruncat pietricele la loc în bazin și dat energic din cap și din deget a negație vehementă, gesturi însoțite desigur de “Es prohibido! ¿Me Entiendes?” Entiendes ăsta nu e chiar ce pare a fi, nu e un simplu “Înțelegi?” ci o formă de a te face ignorant într-un mod mai puțin brutal.
Așa minunate cum sunt, băile astea au fost și mai și, înainte de inundațiile masive din zonă, din 2010 cînd bazinele au fost practic distruse. Au fost refăcute, spre bucuria localnicilor și a turiștilor norocoși. Atmosfera e atît de lipsită de artificialitate și relaxarea soră cu beatitudinea, încît nu cred că voi mai pune piciorul prea curînd pe la alte băi. Acum înțelegeți și de ce am privit cu o milă îngăduitoare băile din Valea Colca. Standardele au crescut simțitor. Dar dacă știți voi altele demne de atenție, nu mă dau în lături să încerc.
» Filed Under Am vazut, Insemnari din calatorii, Prin lume
Comments
3 Responses to “Machu Picchu subiectiv – la băi, la băi!”
Leave a Reply
e prea tarziu sa iti mai faci probleme ca o sa scrii platitudini ultra cunoscute și neinteresante; daca nu ai facut-o pana acum sigur nu te-a atins virusul asta, asa ca nu o mai poti face :)… ¿Me Entiendes?
🙂 Asa sper 😉
[…] uite-așa am ajuns la băi, dar nu la orice băi, ci în plin munte peruvian. Vouă v-am spus povestea așa că n-o să mă repet. Ideea e că, după bălăceala de azi noapte, am cam rămas cu mintea […]