Nostalgia comunismului sau iertarea păcatelor (episodul IV) – “Libertatea” de a călători (I)
Posted on January 27, 2014
Vara anului 1982
Sunt într-o Dacie 1300 cu trei colegi de la Fabrica de Avioane. În fiecare zi, timp de aproape două săptămîni. Fumez cot la cot cu ei ceea ce nu-mi prea priește. În mod normal, fumez în medie cam 4 țigări pe zi și asta doar alături de cafea sau ceva de băut. Acum am depășit norma cu mult. În fiecare zi, ajungem la birou, rezolvăm urgențele și plecăm să umblăm cu actele de plecare în deplasare. Da, aproape două săptămîni. Formulare, declarații, vize, aprobări de unde vrei și mai ales de unde nu vrei. Suntem stresați pentru că nu facem parte dintre cei cu pile (cel puțin așa știu eu). Probabil eu sunt cea mai stresată pentru că, în plus, nu sunt membră de partid și nu sunt măritată și sigur n-am un dosar prea grozav. În fabrică sunt 27 de traducători și majoritatea au plecat deja de cîte două-trei ori. M-am și mirat că m-au acceptat și pe mine în sfîrșit. Plecarea e pentru o lună.
Suntem printre puținii norocoși care au șansa să iasă din țară – în interes de serviciu, desigur. Pentru că fabricăm avionul BAC 1-11 în licență. O afacere care se pare că i-a scos pe cei de la firma britanică BAe din probleme financiare. Altfel nu cred că s-ar fi înhămat la parteneriat cu o țară comunistă.
Bine că au făcut-o că așa, muncitorii și inginerii din fabrică trebuiau să plece la training în fabrica britanică și pe lîngă echipele de cîte 5 muncitori mai pleca și un traducător.
Știți cum e cînd ai probleme de natură birocratică și ești plimbat de la un birou la altul și-ți lipsește mereu cîte un act sau vreun timbru, funcționarii se poartă cu tine de parcă ai fi demn de dispreț și ai cere pomană, ești lăsat să aștepți fără să primești vreo lămurire și nu există modalitate de a înfrînge un sistem care te umilește și te marginalizează. Imaginați-vă acest stres multiplicat de căteva ori la care adăugați și un pic de frică că nu se știe niciodată ce poate găsi securitatea împotriva ta.
După perioada asta sunt deja detașată de realitate, mi se pare că trăiesc ca în vis, toate acele amenințări voalate par mult mai concrete, întîlnești personaje care te privesc ca pe un criminal potențial și de la care te poți aștepta la orice, te simți mic într-o lume Kafkiană.
Așteptăm verdictul. Mai avem două săptămîni pîna la plecarea planificată. Cu o săptămînă înainte primim pașapoartele de serviciu. Pașapoarte care se dădeau doar înainte de plecare și se predau la sosire. Nu-mi vine să cred că l-am primit și că plec în Anglia. Bucuria nu durează însă decît două zile. Suntem chemați la biroul de pardid și ni se iau pașapoartele înapoi fără nici o explicație. Mi-am luat gîndul de la plecare și mă resemnez – nu credeam oricum că am prea multe șanse. După alte două zile suntem chemați din nou. Plecăm totuși cu întîrziere. Echipa mea cu o întîrziere de două săptămîni și celelalte două la 10 zile după noi. Cu o săptămînă înainte de plecare primesc din nou pașaportul dar rămîn sceptică. N-o să cred decît cînd mă voi vedea în avion.
Cum arăta un pașaport de serviciu. Sursă
Cu o seară înainte de plecare, vin cîțiva prieteni la mine să serbăm posibila reușită. La ora 2 dimineața îmi fac bagajul (pînă atunci nu avusesem curaj să-l fac) și prăjesc carne s-o pun în untură și s-o iau la mine. Avem cazarea, micul dejun și prînzul la cantina fabricii asigurate dar în rest trebuie să ne descurcăm cu diurna de 200 de line pentru toată luna. 200 de lire pe vremea aceea însemnau mai mult decît acum și păreau o sumă imensă pentru noi care cîștigam de vreo zece ori mai puțin. Cu toate astea, nu era mare lucru pentru o lună în Anglia. Majoritatea celor care plecau își țineau banii pentru cîte un echipament (o combină muzicală, un video player) și nu le rămînea mare lucru așa că mîncare pentru seara și week-end ne luam de la supermarket (la ei existau …) sau mîncam ce ne cărasem de acasă, adică carne și cîrnați în untură, conserve de carne și fasole și, slavă domnului, unii au luat și usturoi (asta-i altă poveste).
Eu nu mi-am luat nici o combină pentru că am voiam să merg la Londra și să intru la muzee – pe vremea aceea toate erau cu plată. Stăteam în Boscomb, la două ore de Londra cu trenul. Și cum nu aveam voie să rămînem peste noapte în alt loc decît la pensiunea unde eram cazați, am plătit trenul în fiecare sîmbătă și duminică. Pe lîngă transport și intrările la muzeu am putut să beau din cînd în cînd cîte o bere, am fost o singură dată într-un club din Boscomb unde am băut tot o bere și am intrat într-un singur restaurant în Londra, mai precis într-o pizzerie unde se făcea ce mai proastă pizza din lume (pe care de altfel nici n-am putut-o mînca).
Eram într-o țară pe care eu o iubesc, mă bucuram de fiecare colțișor pe care-l vedeam dar nici un moment nu m-am putut detașa de stres. Stresul că sunt săracă și trebuie să fiu atentă unde intru și ce cumpăr ca să nu mă fac de rîs, stresul că cineva e tot timpul cu ochii pe mine (și chiar era), că n-am voie să stau prea mult de vorbă cu vreun englez, că trebuie să am grija a cinci bărbați care păreau handicapați doar pentru că nu știau engleză (altfel oameni foarte drăguți și cu care m-am înțeles foarte bine).
În prima sîmbătă la Londra, am cărat toată echipa după mine pe la muzee și prin parcuri ceea ce i-a cam disperat. Au renunțat repede și un singur coleg a mai mers cu mine prin Londra. În următoarea sîmbătă, ne-am întîlnit în Londra cu unul dintre inginerii care au sosit după noi și care stătea într-o localitate la o jumătate de oră de Londra. După ce am văzut cît de multe am putut, am încercat fără succes să mîncăm o pizza și am sfîrșit prin a mînca niște sandvișuri, colegul nostru a încercat să ne convingă să rămînem pînă mai tîrziu și să vedem un film. N-a reușit pentru că știam că suntem în lesă așa că am plecat cu un tren pe la 8 și jumătate seara și am ajuns acasă după 10:30. Mare scandal. Reprezentantul nostru (care se schimba la fiecare 3 luni), care era de altfel colegul meu de birou, sunase la pensiune să întrebe de noi și făcuse spume că n-am ajuns pînă la 10. A doua zi dimineață ne-a făcut cu ou și cu oțet că ne-am permis să ajungem la pensiune la ora aia. Faptul că am urlat unul la celălalt preț de vreun sfert de oră nu a avut ca rezultat decît interzicerea definitivă a sosirii la pensiune după ora 10 seara sub amenințarea cu plecarea acasă și alte penalizări și pedepse.
Și n-a fost singurul lucru care ne-a fost impus. Și-acum mă apucă nervii, după atîția ani, numai povestind. Așa că trebuie să iau o pauză și despre restul vă povestesc data viitoare.
» Filed Under Altele, De prin Romania
Comments
One Response to “Nostalgia comunismului sau iertarea păcatelor (episodul IV) – “Libertatea” de a călători (I)”
Leave a Reply
[…] unul ca mine care n-a avut voie să iasă din țară pînă aproape de 40 de ani, care a ajuns la Londra în condițiile în care n-aveam bani, n-am fost sigură că voi pleca decît cînd m-am văzut în […]