Amintiri perene și povești sentimentale
Posted on December 22, 2013
Ultima perioadă a fost una agitată și emoțională, firesc în apropierea sărbătorilor. Cumva, anul ăsta a fost însă mai încărcat pentru mine cu un week-end plin de introspecție și scris continuat tot cu o călătorie în timp, în trecutul unei studenții pentru care mă simt recunoscătoare sorții și lui Oanță.
După întălnirea obișnuită cu membrii SONG-ului de ziua lui Oanță, am prelungit cumva melancolia amintirilor și bucuria de a cînta lîngă oameni dragi cu un flash-mob la Mall Plaza vineri seară. Geanina Corondan a fost cea care a avut ideea și acum mă mir că n-am făcut-o mai des. Dar sper să recidivăm mai ales că ni s-au alăturat și mai tineri membri ai grupului Sound. Și-acum, părem să ne despărțim greu de amintirile noastre, ne punem poze pe pagina de grup, ne aducem aminte de tot felul de pățanii și cred că toți amestecăm zămbetele cu ceva lacrimi.
Și ne-am propus să punem în scris poveștile noastre, povești care se întind pe o perioadă de 20 de ani cu nenumărate filmări, înregistrări, turnee și vacanțe prin toată țara, într-un grup atins de intuiția și talentul lui Oanță care a creat un fenomen irepetabil pentru care îl iubim cu toții.
O să zic azi doar o mică poveste despre una dintre puținele ieșiri din țară din perioada comunistă, în Iugoslavia, în 1978. A fost un turneu de 10 zile în cadrul unui schimb cultural prin Casa de Cultură a Studenților. Sîrbii, de fapt mai mult macedoneni pentru că mare parte din turneu a fost în zona macedoneană, ne-au tratat ca pe niște persoane extrem de importante și au fost extraordinar de primitori. De fapt, la despărțire s-a lăsat cu lacrimi. Am stat la hoteluri bune, am căscat ochii la magazinele din Belgrad unde existau chiar și mașini de salvare în vitrine ceea ce pentru noi era o chestie absolut uimitoare și-am mîncat atît de bine încît am venit acasă cu 5kg suplimentare suportate cu greu de blugii mei strîmți.
În toată perioada am avut doar trei spectacole și acelea la un nivel de grad “zero” (cei mai bătrîni știu ce spun) adică pe scene cu public restrîns și adus probabil cu sarcină de partid. Lor le-a plăcut foarte mult dar erau puțini și destul de timizi. Una dintre aceste scene a fost o scenă mare pe care ne simțeam pierduți și care era atît de departe de public încît aveam impresia că ținem concertul pentru noi înșine. Ca de multe alte dăți, Oanță, simțind că energia și cheful nostru erau undeva pe la nivelul podelei, a început să se strîmbe la noi ca să ne învioreze. Ca și în alte dăți, ne-am înviorat atît de tare încît ne-am hlizit tot spectacolul în asemenea hal încît, la ieșirea de pe scenă, unul dintre noi (sexul nu contează), aflat în chinurile stăpînirii de sine, a lăsat în urmă o baltă mică pe podea. A stăpînit oarecum rîsul dar n-a putut stăpîni chiar tot. Povestea e și acum subiect de distracție.
Sîrbii au fost extrem de impresionați de apariția româncelor acolo și ne urmăreau pe stradă fără a ține cont cîtuși de puțin că aveam pe lîngă noi o grămadă de băieți. Nu vă spun ce mîndrie pe capul băieților! “Vă plac fetele noastre, nu? Sunt frumoase, mult mai frumoase ca ale voastre”. Sigur, și noi ne-am cam umflat în pene – ne înțelegeți, nu?
În drumul nostru spre Skopje, ne-am oprit undeva în munți la un hotel ce părea aruncat în vîrful lumii – acolo am văzut unul dintre cele mai clare și pline ceruri din viața mea. Să nu mă întrebați unde că nu mai țin minte. Cert e că ne-am dus seara la o discotecă în orășelul în care eram și, așa cum eram obișnuiți am început să dansăm dansurile noastre de grup. La un anumit moment, băieții noștri au început să ne șoptească s-o luăm ușor și pe rînd spre ieșire. Cînd ne-am uitat în jur, eram înconjurați de un cerc de sîrbi care păreau hotărîți să ne devină parteneri de dans ignorînd total prezența băieților noștri. Am plecat de acolo în fugă ca să nu dăm naștere la vreun conflict internațional dar mai ales să ne protejăm băieții și să-i ferim de o încăierare. Pe urmă, ne-am distrat dar zău că atunci a fost unul dintre momentele în care admirația bărbaților nu ne-a bucurat chiar atît de tare!
La Skopje am fort invitați să vizităm Opera care pe vremea aceea era o clădire foarte avangardistă și uimitoare pentru noi. Acolo ne-a primit directorul care ne-a și cîntat (era căntăreț de operetă parcă) și ne-a lăsat și pe noi să cîntăm într-una dintre săli. Macedonenii trecuseră printr-o perioadă de reconstrucție după ce orașul fusese făcut praf la cutremurul din 1963. Încă mai păstrau o clădire în stare de ruine pentru aducere aminte. Mă întreb dacă mai există și acum. Voi știți?
Ultima plimbare a fost la Ohrid să vedem lacul acela ce părea tot făcut din argint mat. Era o zi acoperită și lacul părea total lipsit de transparență dar avea o culoare și o luminozitate absolut speciale. Cel puțin așa mi-a rămas în amintire.
Trebuie să mai fac un drum să văd cît de tare s-a schimbat lumea acolo în absența noastră. Unele amintiri le păstrez doar în suflet căci pe vremea aceea mai greu cu fotografiile.
Amintirile însă sunt fără preț.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Europa, evenimente
Comments
4 Responses to “Amintiri perene și povești sentimentale”
Leave a Reply
Nu-mi dau seama care eşti tu, eşti cumva pe rândul trei, a doua de la dreapta la stânga?
La care din poze te referi?
la cea alb-negru mă refer, că în aia color te-am reperat uşor! 🙂
Da, asa e, linga blonda cu ochelari 🙂 Ai ochi buni (intelegi tu ce vreau sa spun :))