Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (IV)
Posted on October 4, 2013
Lumea dacilor şi plimbările în Portugalia şi Capadochia m-au furat o vreme din lumea incaşă şi-am rămas cu povestea despre drumul spre Machu Picchu undeva pe munte cu un Fernando rătăcit. Mai ţineţi minte? Rămăsesem la faza în care Jose, după abia vreo oră, a plecat în căutarea lui. Apar în sfărşit amîndoi cam după 10 minute – un Fernando negru la faţă şi un Jose care se dă rotund şi pozitiv deşi e destul de clar că ştie că a cam dat-o în bară. Ceilalţi au terminat de mîncat şi se hotărăsc să plece înainte, căci pînă la următoarea tabără e drum uşor şi mai mult în coborîre deci se pot lipsi de Jose. Rămîn cu Fernando şi cu Jose. După ce îl las să-şi rumege nervii şi să mănînce şi el ceva, aflu de la Fernando că s-a oprit la fiecare loc de popas în parte căutînd grupul nostru. Jose nu l-a aşteptat (aşa cum pretindea) să-i explice exact unde să ajungă ci i-a făcut doar semn, de departe, pe unde s-o ia. Popasul nostru era ultimul din întreg şirul de nenumărate astfel de încropeli. Deşi îmi vine să-i sar lui Jose în gîtlej, fac eforturi să fiu civilizată şi-i explic calm că aşa ceva nu se face. Pe munte nu laşi pe nimeni în urmă, cu atît mai puţin cînd eşti ghid şi ai obligaţia de a avea grijă de toată lumea. Mare noroc a avut că nu mai am 20-30 de ani. Îşi pune cenuşă în cap, se scuză că a avut impresia că Fernando ştia unde să vină. Ne liniştim şi plecăm şi noi în sfărşit spre punctul terminus din ziua doua, Collpapampa.
Alt peisaj, la altă altitudine. Corturile sunt direct afară şi a apărut un cort suplimentar pentru masă, deşi lîngă căsuţa de lut unde ne-am oprit este şi o mică măsuţă cu băncuţe de lemn, un WC turcesc afară şi o chiuvetă mică cu apă rece. Ca la munte. Un copil peruan vinde apă, alte băuturi şi hărtie igienică (incaşă desigur) la preţuri de speculă, dar cumpărăm cu toate astea nişte apă şi bere, fără să comentăm prea mult pentru că sărăcia e evidentă acolo şi parcă n-avem inimă să ne tocmim.
Foto: Fernando Malapi
Foto: Fernando Malapi
Zi grea, somn profund, sculat dimineaţă cu noaptea-n cap adică încă pe întuneric dar avem surpriza ca la micul dejun să avem tort, un tort încropit de bucătar din ce avea pe-acolo. Mîncabil şi mai ales lăudabil. Suntem din ce în ce mai impresionaţi de capacitatea bucătarului de a pregăti ceva diferit la fiecare masă şi pe de-asupra şi gustos. La bucătarul ăsta am mîncat prima dată aji de gallina.
Şi iată-ne iar pe drum, de data asta pe un traseu uşurel, aşa de plimbărică, adică mai de-a coasta, timp de aproximativ patru ore. Pe drum am întîlnit cascade, vaci, mici popasuri cu acelaşi aer improvizat, cu gaini, porci, căini, pisici şi băi încropite.
Locul de popas de unde am luat un microbuz pînă la Santa Tereza (următorul nostru punct de campare) era într-un sat de munte sărac care mi-a amintit de unel locuri din România.
Şcoala însă arată bine şi curat ceea ce mi-a dat de găndit – se pare că ţin la educaţie chiar dacă sunt săraci, sau poate tocmai pentru că sunt săraci. Dacă vă amintiţi, am constatat în Lima cît de bine crescuţi sunt peruanii.
Santa Tereza e un orăşel căţărat în munte iar locul de campare era un fel de tabără ceva mai serioasă, cu o clădire de ciment cu terase pentru luat masa, cu WC şi chiuvetă, cu un mic bufet de unde să cumperi hărtie igienică sau ceva de băut ori de crănţănit, mulţi turişti, un căţel model şi copii veniţi din diverse locuri din zonă la un festival folcloric ce avea loc în acea seară în Santa Tereza.
După ce ne-am instalat la corturi, ni s-a propus o baie la ape termale, propunere care a fost primită cum mult entuziasm după patru zile de spălat cu apă rece pe apucate şi pe furate. În primul moment cînd am ajuns la băi, m-am întrebat ce vom face acolo timp de 2 ore. Cele două ore necesită însă atenţie specială şi o poveste separată pe care promit s-o scriu cît de curînd. Ce vă pot spune, e că nu e ca la Geoagiu Băi.
Vezi continuarea aici.
» Filed Under Altele
Comments
2 Responses to “Machu Picchu subiectiv – Salkantay cu grup multinaţional (IV)”
Leave a Reply
[…] Episodul IV aici. […]
[…] După un prim moment de farmec total, după ce, încet, încet, situl se umple de oameni cu culori proprii și mai ales cu sunete proprii, crește în mine partea pragmatică și mă rup parțial de oraș, deturnată de țipetele adolescenților aduși cu școala (cam cum eram noi duși la Doftana – că acum, habar n-am unde îi mai duc pe copii sau dacă-i mai duc undeva) și exclamațiile zgomotoase ale turiștilor pentru care admirația nu e adevărată decât dacă e enunțată cât mai sonor. Mă deturnează sâcâitor și ușoara mea iritare (amestecată, e drept, cu amuzament), la explicațiile superficiale, într-o engleză destul de aproximativă, ale ghidului care ne-a dus tot cam așa de superficial și pe munte. […]