Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul I) – “siguranţa zilei de mâine”
Posted on June 26, 2013
Pr-S: Acest articol este scris în urma multor întâlniri în care persoane mai tinere sau mai bătrâne mi-au servit deja bine cunoscutele argumente ale nostalgicilor comunismului. Şi zău, n-am mai putut şi-am răbufnit. Şi-o să revin şi cu continuarea că mai sunt destule de spus. Şi pentru că, până la urmă, blogul e unul de călătorii, într-unul dintre episoade o să vorbim şi despre cât de “liberi” eram să călătorim.
Capacitatea multor oameni de a uita e firească şi de înţeles – psihicul uman tinde să se apare de traume, modificând amintiri. Şi-aşa apare nostalgia faţă de un trecut falsificat.
Pentru că înţeleg prea bine această auto-terapie dar pentru că ea a devenit în acest moment dăunătoare şi caustică ducând la riscul repetabilităţii, aş vrea să ne amintim împreună (cei care au mai mult de 35 de ani desigur) cateva din păcatele comunismului pe care le-am simţit pe propria piele. Poţi să ierţi păcate doar atunci când ţi le aminteşti şi sunt şi păcate greu de iertat. Măcar să ni le amintim ca să nu le repetăm.
Prin urmare, hai să vedem cum stăm cu miturile vehiculate de către socialişti, comunişti sau simpli nostalgici uituci.
“Aveam casă”
A cui şi ce casă? Nişte cutii care aparţineau statului în care au fost mutaţi oamenii după ce le-au fost luate lor şi părinţilor lor casele adevărate pe care le construiseră cu puterile şi munca lor. Unii poate îşi amintesc (dacă fac un efort) ce s-a întâmplat în Otopeni (ca să dau doar un exemplu), cum au fost dărâmate casele oamenilor care aveau şi ei o curticică şi s-au construit în loc blocuri la şosea fără instalaţii sanitare.
Am stat în case care puteau fi oricând dărâmate dacă se năştea vreo idee grandioasă de palat sau cale a victoriei socialismului. În urmă dărâmării putei primi în schimb altă casă unde dădea dumnezeu, pardon, unde dădea partidul.
Case pentru care te înscriai pe listă de aşteptare şi pentru a căror repartiţie trebuia să îndeplineşti nişte condiţii, printre care şi să fi membru de partid. Dacă erai turnător îţi creşteau şansele vertiginos.
Case pentru care trebuia să dai şpagă ca să fie confort 1 şi nu din cele cu baia în bucătărie şi bucătăria în balcon. Sau nu din cele de la capătul pământului unde îţi trebuia o oră şi trei mijloace de transport în comun ca să ajungi.
Case în care, în cele mai cumplite ierni, 85 şi 86, începând de la ora 6 după-amiaza pînă seara la 9, în fiecare zi, se întrerupeau curentul şi gazele, adică nu exista lumină, apă caldă sau flacără la aragaz iar în casă erau chiar şi 12 grade. Două generaţii de “ceauşei” s-au născut în casele alea, în condiţiile alea. Căci ce mai putea face omul când venea de la serviciu unde făcuse frigul o zi întreagă, într-o casă şi mai rece în care singurul refugiu era patul. Căci câte cărţi să citeşti la lumănare!?
Case construite prost şi urâte pe care ne chinuim acum să le umanizăm pentru că atunci nu aveai voie să dărâmi nici măcar zidul de la cămară.
“Aveam serviciu”
Adică eram înregimentaţi într-un sistem în care statul decidea unde trebuie să munceşti şi ce trebuie să munceşti. O societate în care filozofia şi psihologia au fost considerate inutile ba chiar dăunătoare iar economia era o peltea de dogme ilogice şi demagogice, complet inaplicabilă în realitate. În plus, statul (şi partidul, adică acelaşi lucru de fapt) era stăpânul atotputernic care dispunea cum voia de capacităţile oamenilor. Un stăpân care nu avea competenţă şi nu ţinea cont de competenţă. Un stăpân care plătea cu un salariu minuscul (care nu părea minuscul doar pentru că nu aveai ce cumpăra cu el) într-un sistem deja ultra cunoscut: “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”.
Un sistem care te umilea şi te culpabiliza zilnic, un sistem în care un personaj care făcea dezacorduri te şicana cum voia şi îţi aducea zilnic aminte că eşti un tolerat de care poate dispune partidul cum vrea. “Păi ce, aşa merge tovaraşică? Ce aici eşti pe tarlaua lui tac-tu?” Hai, nu-mi spuneţi că nu vă sună cunoscut. Cu atât mai mult cu cât, deşi termenul “tovaraşică” a dispărut şi e de ruşinică, aroganţa, obrăznicia şi atitudinea de vătaf a rămas în continuare la “slujitorii statului” de orice partid ar fie ei (sau tocmai pentru că, de fapt, partidul communist e atotputernic şi supravieţuieşte vicisitudinilor oricăror timpuri).
“Eu am dus-o bine pe vremea aia. Aveam de toate în frigider”
Mărturisesc cinstit că prima reacţie la astfel de afirmaţii este “aveam pe dracu”. După care, trag aer în piept şi încep să filozofez.
Aici sunt două categorii de persoane care zic chestia asta:
1) cei cu contract la securitate care pentru câteva rapoarte aveau nişte avantaje şi luau mâncare “de la partid” şi
2) cei care au uitat că de fapt frigiderul nu era frigider, ci congelator, în care îndesai porcul tăiat pe furiş pe la ţară, legumele pe care le mai luai de pe la rudele cu curte sau eventual ciupercile pe care le culegeai din pădure. Frigiderul era mai de décor şi putea conţine ceva telemea luată de pe la unii care ştiau nu ştiu ce cioban, câte un pachet de unt obţinut cu greu de la câte o rudă angajată la vreo patiserie sau achiziţionat cu bani grei de la careva care lucra la o “alimentară” şi eventual, asta doar până prin 86, salam de soia translucid. Cafeaua era un lux pe care îl puteai savura din când în când când primea careva câte un “pachet” din afară. La fel şi alunele.
Cozile la “carne” erau de două ori pe lună şi durau de noaptea (când venea lumea şi se aşeza la coadă ca să “apuce”) până a doua zi după-amiază după ce lua fiecare câte un kg. de carne.
Coada la carne
În ultimii ani, aveam raţie la ouă mai ceva ca-n război – 20 de ouă de familie pe lună. Doar că nu le găseai nici pe alea şi aveai toate şansele să stai la coadă nu ştiu câte ore şi să te duci acasă cu mâna goală. Aveam raţie la unt (un pachet pe lună), ulei şi zahăr.
- Cartela 1987
Şi se făceau multe bancuri – bancuri care ne-au ajutat să trecem peste frig, cozi şi umilinţe.” Un puşti sună la vecini: Tanti, ai făcut supa?, Da, puişor, vrei şi tu un pic?, Nu, mulţumesc. Am venit doar să-ţi spun că te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul.”
Exista o caricatură pe vremea aceea a unui bătrân care stă cu plasa goală în mijlocul drumului şi se întreabă: “Oare eu mă duc sau vin?”
Unii dintre noi nici acum nu ştiu dacă se duc sau vin.
» Filed Under Altele, Am vazut, De prin Romania
Comments
5 Responses to “Nostalgia comunistă sau iertarea păcatelor (episodul I) – “siguranţa zilei de mâine””
Leave a Reply
[…] mitul cu aveam casă şi serviciu, despre care am vorbit în episodul I, este unul vehiculat şi repetat ca un proverb deja încetăţenit, există subiecte legate de […]
In comparatie cu aspectul calitativ al vietii, cu toate substantele interzise, bacterii, virusi cu care suntem tratati acum, cu nivelul de intoxicare vizuala, informatica, auditiva, psihica, etc. la care suntem expusi acum, la nonvalorile , la hotii care ne conduc acum , dupa ce ne-au vindut cu tot cu glie, REGRET AMARNIC VREMURILE DE ATUNCI( REFERITOR la aspectul darimarii caselor- ai mei parinti-sa le fie tarina usoara- au cumparat teren, au construit casa(acum vila) in acele vremuri, fiind simplii muncitori, cu bani luati de la C.A.R, asa ca………….
http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=333469&title=ceausescu-ne-a-lasat-mostenire-un-stat-la-cheie-fara-datorii-cu-o-industrie-puternica-o-agricultura-irigata-si-intensiva-noi-in-douazeci-de-ani-am-pierdut-totul-inclusiv-independenta-statului
http://fluierul.ro/jsp/article/indexDisplayArticle.jsp?artid=759595&title=cum-s-a-trait-in-romania-in-anii-70-80-unii-va-mint-spunandu-va-ca-s-a-trait-permanent-prost-intre-anii-1965-1989-
Exact genul ăsta de articole propagandistice aveam în vedere. Dacă aveți ceva de spus, spuneți cu cuvintele dvs.
Faptul că memoria Dvs. nu a reținut nimic din non-valorile de atunci, din limitele și lipsa de libertate, din cozile la mîncare și felul în care am fost tratați, din faptul că s-a deteriorat învățămîntul și valorile reale au fost răsturnate înlocuite cu propagandă, este cel puțin întristătot. Asta, dacă nu cumva faceți și Dvs. propagandă acum. Oricum, e trist.