Călătorie în trecut – Gipsy, un căţel pentru un copil
Posted on March 21, 2013
Mai întâi o să-mi cer scuze dacă povestea e prea siropoasă şi cam lungă. Dar e o poveste pe care o datorez de mult mamei mele şi e o poveste cu dedicaţie pentru Roxana Farca de la Lumea Mare care a scris un articol f. frumos despre “chinurile” părinţilor care iau animale pentru copiii lor, animaluţe care ajung tot un fel de copii şi de care tot părinţii au grijă. Morala o s-o trageţi voi.
- Gipsy văzută de mătuşa mea Adina Nanu
Un căţel pentru un copil
E târziu. Rodica aprinde toate luminile din casă – poate aşa alungă un pic întunericul care pare să stea ca o aripă ameninţătoare asupra capului Ancăi. I se pare că lumina ar putea estompa contrastul dintre cearcănele copilei şi febra strălucitoare din ochii ei. Se apropie ora şi a trezit-o uşurel iar acum se învârte aşteptând soneria de la uşă. În sufrageria-dormitor, Victor stă pe marginea patului cu privirea închisă, evitând orice contact. Se ridică şi aprinde încă o lampă apoi îşi face de lucru pe la baie.
Rodica se duce în camera Ancăi şi glumeşte ceva, nici ea nu ştie ce, cu un glas ferm şi care se vrea firesc. Fetiţa clipeşte des, buimăcită de brutalitatea realităţii care o smulge din somnul profund de copil. Doamne cât e de mică, de mică şi de fragilă şi Rodicăi i se strânge gâtul şi parcă simte deja în propriul ei corp durerea pe care o va simţi Anca. Sora medicală nu e doamna aceea blânduţă şi zâmbitoare care face cumva să pară durerea mai mică. Strepto cu penicilină – Rodica ştie bine cât de tare doare şi Anca e doar un puiuţ. Sora face injecţia rapid şi cam brutal, uşor încruntată. E greu să faci injecţie unui copil pe un spaţiu şi aşa mic dar dacă mai trebuie să-ţi găseşti un loc printre nenumăratele semne de înţepături, sarcina e şi mai dificilă. E 12 noaptea, are şi ea familie şi copii, dimineaţă pleacă la policlinică şi nu mai are nici energia şi nici curajul să empatizeze cu alţii. Din fericire, pe cât e de mică şi de arsă de febră, Anca e curajoasă şi stoică. Nu plânge, nu ţipă, se vede doar cum înghite în sec într-un efort de a-şi păstra lacrimile în interiorul pleoapelor.
Rodica o conduce pe femeie la uşă, îi plăteşte, închide uşa şi stă acolo preţ de câteva secunde trăgând adânc aer în piept, clipind ca să scape de plânsul ce se ridică parcă în gât, în gură, în urechi. Şi mai e şi gheara asta din piept şi golul imens din stomac, corpul său în panică, într-o panică iraţională, animalică. Dar spaima asta nu trebuie să ajungă la Anca. Îşi îndreaptă umerii, scutură părul, îşi relaxează muşchii feţei cu forţa pe care ţi-o dă siguranţa că “trebuie”, că e vital. Victor îi povesteşte ceva Ancăi cu acelaşi ton ferm şi calm ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Rodica preia ştafeta şi înşiră automat cuvinte, cu ochii urmărind în acelaşi timp privirea tristă a Ancăi. Se apropie şi se aşează pe marginea pătuţului şi trece uşor mâna pe fruntea fetiţei. Şi-n acel moment, lumea încremeneşte şi timpul se dilată şi totul se prăbuşeşte când Anca ridică ochii cu lacrimile ce stau la buza genelor. “Decât aşa, mai bine să mor”. 6 ani. Atât are Anca. Şi afirmaţia e una profundă, fără emfază, fără dramatisme. Victor încremeneşte, simţindu-se complet neajutorat şi stângaci. Rodicăi i se învârte capul, totul amuţeşte în jur şi în cap nu aude decât “mai bine să mor, mai bine să mor….”. Se întoarce încet către soţul ei care înţelege imediat şi spune ceva ca să rupă tensiunea şi să-i dea Rodicăi loc de retragere. Rodica zîmbeşte uşor ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele Ancăi. “Vin imediat” – se ridică şi iese din cameră cu pasul sigur ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama că are ceva important de făcut. Oricum Anca nu sesizează, febra şi deznădejdea sunt prea mari ca să-i mai lase energie spre-n-afară.
Rodica intră în baie unde se prăbuşeşte pe marginea căzii şi suspină înfundat, urlă mut şi se abţine cu greu să nu zdrobească totul în jur. Cu tot corpul dureros şi mintea în flăcări, se adună, îşi înfrânge lacrimile, se spală pe faţă şi-şi recompune o figură senină şi normală.
Intră în cameră dar nu îndrăzneşte să se apropie de fată. Stă acolo în picioare la jumătate de metru de pat cu privirea aceea puternică şi sigură, îi zâmbeşte.
– Uite ce e, ştiu că ţi-e greu, ştiu că doare. Dar nu avem ce face şi trebuie să faci injecţiile în continuare ca să te faci bine. Nu există altă modalitate. Dar uite cum facem. Tu ştii că eu nu fac târguri cu tine dar pentru că ştiu că ţi-e greu, de data asta, dar atenţie, numai de data asta, îţi promit că-ţi dau ce-mi ceri ca să-ţi fie mai uşor să faci injecţiile. Dar te rog, să nu-mi ceri luna de pe cer, adică să nu-mi ceri ce nu-ţi pot da.
Şi, cu resursele acelea senzaţionale pe care le au copiii, Anca se luminează brusc la faţă şi, fără a ezita măcar o secundă:
– Vreau un căţel!
Rodica încremeneşte o clipă. Nu se aştepta la un răspuns atât de rapid şi, clar, nu era pregătită pentru asta dar pieptul pare să se elibereze brusc de durerea aia surdă şi zămbeşte.
– Bine, o să-ţi iau căţel dar va trebui să ai grijă de el. Anca râde fericită.
Şi uite aşa, la nici două săptămâni, Anca e iar pe picioare, lădiţa cu borcănaşe goale de strepto şi penicilină s-a mai umplut cu încă vreo 20 de bucăţi, fundul ei mic e plin de semne, ba chiar are câteva înţepături şi pe pulpe dar e iar roşie în obraji şi e în extaz. A venit Gipsy. O jucărică vie, neagră, cu bot şi lăbuţe maro, o teckeliţă la fel de mică ca şi ea, delicată, inteligentă şi emotivă.
Gipsy a trăit 17 ani şi-a crescut odată cu Anca. Anca n-a avut mai deloc grijă de ea dar a iubit-o ca pe oricare din prietenii ei. S-au jucat, s-au alergat, s-au supărat una pe alta căci Gipsy era extrem de inteligentă şi sensibilă şi nu putea suferi să se râdă de ea sau sa-i scoţi limba. Ancăi i se părea tare amuzant s-o vadă luând o figură preţioasă de regină jignită, ridicând botul şi coada pe sus şi întorcând spatele ofensată.
Anca a suferit f. tare când i-a fost furată Gipsy de sub nas, din faţa blocului. Tot Rodica a ridicat cerul şi pământul şi a recuperat-o. Iar pentru căţel, adevăratul zeu al casei era Rodica. Pe ea o aştepta să vină acasă de la birou, la patul ei stătea dacă era bolnavă, pentru ea făcea cele mai extraordinare demonstraţii de emoţie şi afecţiune. Gipsy a fost al 4-lea membru de familie şi când a trebuit să plece definitiv, a fost mare jale în casă şi, aşa cum era de aşteptat, cea care a suferit cel mai mult a fost Rodica.
Anca însă îşi amineşte şi acum de trântele cu Gipsy, de fiţele ei, de căldura cu care se lipea cu totul de ea şi rămânea nemişcată în cele mai imposibile dintre poziţii doar pentru a fi aproape, de ochii inteligenţi şi jucăuşi. Îşi aminteşte şi de tocul ros de la unul dintre pantofii Rodicăi cu care se fâţâise prin casă şi pe îl lăsase de izbelişte pe sub birou, de pătura roasă prin 4 straturi suprapuse doar ca pedeapsă pentru femeia care venea să aibă grijă de Anca şi de casă şi care o închidea pe Gipsy în cameră, ca să facă curat liniştită. Îşi aminteşte de modul în care se înfăşura câţeaua ca o sarma în pătura sa, indiferent de anotimp, de refuzul ei de a ieşi pe zăpadă sau pe ploaie, de frica de apă şi de groaza de baie.
În fiecare zi apa curgea în cadă dar doar o dată pe lună apa cu pricina era menită pentru Gipsy. Nimeni nu spunea nimic, nu se pronunţa cuvântul baie sau numele Gipsy şi cu toate astea, atunci când vroiai s-o înşfaci s-o bagi în cadă, o găseai ascunsă în cel mai îndepărtat colţ sub cel mai mare fotoliu din casă, strânsă ghem şi total încremenită, împotrivindu-se din toate puterile extragerii din refugiu.
Şi acum, după 50 de ani, Anca tot mai are un zâmbet mare pe buze şi lacrimi în ochi ori de câte ori îşi aminteşte de căţeluşa care a făcut ca boala şi injecţiile să fi mai uşoare, care a făcut-o să râdă şi să plângă şi care i-a fost partener de joacă. Şi dacă a existat un om care a iubit-o pe Gipsy mai mult decât a iubit-o oricine, acela a fost…..mama.
» Filed Under Altele
Comments
2 Responses to “Călătorie în trecut – Gipsy, un căţel pentru un copil”
Leave a Reply
Vaaaai, m-ai facut sa plang, Pe bune. Multumesc mult pentru poveste, e minunata!
Ce scot animalele astea din noi…
Să ştii că şi eu am plâns aproape tot timpul cât am scris. De-aia mă şi tem că a ieşit un pic prea patetică.